EXITCARD

nato

Lucian Davidescu

Cum ar arăta un război cu Rusia

Şi ce şanse are România să reziste

După ce Putin a agitat măciuca nucleară, iată-l şi pe Ponta – pac la războiu! În timpul ăsta, o hârtie-tip legată de mobilizare militară scapă în Monitorul Oficial, cât să stârnească dezbaterea: „merită sau nu să mori pentru ţară”. Proastă idee, iar cei care au publicat hârtia s-au prins destul de repede, iar acum dau înapoi.

Desigur, scenariul există, şi chiar dinainte de încăierarea din Ucraina – să ne amintim că România cerea NATO un „plan de contingenţă” încă de acum un an. Mobilizarea presupune şi paşi procedurali, iar unul dintre ei a fost publicarea hârtiei respective, 0ri ca formalitate necesară ori ca metodă de testare a opiniei publice.

#proastăidee nu atât pentru că a generat multe reacţii previzibile: „să-şi trimită politicienii beizadelele” sau „dacă primesc armă îi împuşc întâi pe ei” etc. Întotdeauna se găsesc şi dintre cei care se înrolează necondiţionat, şi care fug orice ar fi, dar şi o majoritate care îşi cântăreşte bine motivele. Contează nu doar câţi s-ar înscrie – voluntar sau nu – dar mai ales cât de motivaţi sunt să lupte. Din România, atât de mulţi au ales să plece cu totul (inclusiv îndemnaţi direct de politicieni pe care atât i-a dus capul) încât reacţia era previzibilă. Totuşi, la nevoie – cu morcov, cu băţ – s-ar strânge destui. Marea spaimă a administraţiei este că ajunge în sfârşit la mâna poporului, că va trebui să facă concesii pe care până acum le-a tot fentat sau, văleu!, să-şi caute de muncă cinstită. Apelul la „patriotism” poate fi cel mult un truc ieftin al unora care n-au fost în stare să ţină închegată o naţiune iar acum încearcă să limiteze cumva pagubele. Dar nota de plată oricum le va veni.

#proastăidee pentru că trasează un prag de aşteptare destul de ridicat: „Te înrolezi în armată dacă invadează ruşii România?” Chiar şi pentru cei care răspund „da” – mulţi, puţini – în subconştient se instalează un răspuns alternativ implicit: „Dacă nu invadează, atunci nu”. Or, scenariul unei invazii directe (deşi nu poate fi complet exclus – revin) are o probabilitate minusculă. Mult mai probabil ar fi ca România să fie ori chemată să intervină în ajutorul unui aliat NATO, ori ademenită să intervină în ajutorul românilor din vecinătate. Caz în care dezbaterea stârnită acum, despre un scenariu extrem, va avea ca efect mobilizarea slabă.

Scriam în articolul precedent de ce Putin a ajuns să folosească la limită şi peste ameninţarea nucleară, dar că simultan preferă totuşi să reducă la maximum numărul gloanţelor trase efectiv, măcar din spirit de economie. Atacul unei ţări NATO este posibil, dar nu în scopul de-a declanşa un conflict total cu alianţa (pe care Rusia l-ar pierde măcar la nivel convenţional) ci tocmai având grijă ca el să nu se declanşeze, pentru a ridiculiza astfel alianţa şi a o pune pe drumul spre desfiinţare de-facto.  Ţintele cele mai probabile sunt – în ordine – Ţările Baltice, Turcia, România şi Polonia, fiecare cu particularităţile şi contextul ei.

Lituania, Letonia sau Estonia sunt singurele unde ar fi probabilă chiar şi o invazie „tradiţională”. Sunt greu de apărat, Rusia are graniţă directă, ştie terenul şi are acolo minoritate etnică substanţială care să-i facă treaba mai uşoară. Se mai poate baza şi pe o oarecare acceptare tacită a ideii că îşi reface astfel sfera de influenţă „legitimă”, aşa cum s-a întâmplat în Crimeea. Felul în care a fost jucată cartea Crimeei trădează un plan cu mulţi paşi: faptul că a existat o invazie efectivă care putea fi evitată respectiv faptul că a fost organizat un referendum ostentativ de caraghios deşi unul corect ar fi avut succes oricum – ambele sunt semne că Rusia încearcă să instituie un precedent viciat dar care să ducă la rezultate acceptate.

Turcia poate deveni ţintă în cazul unui scenariu tactic destul de precis – închiderea strâmtorii Bosfor. Pretextul perfect pentru ruşi ar apărea în cazul în care vreun portavion american primeşte permisiunea de-a intra în Marea Neagră, unde tratatul de la Montreux interzice prezenţa navelor cu un deplasament mai mare de 45.000 de tone. Caz în care Putin ar putea fi tentat să doboare podurile de peste Bosfor – acţiune neasumată de la început, tot după un scenariu testat în Crimeea – cu un efect spectaculos de PR şi cu o reacţie debusolată a Uniunii Europene, care nu simpatizează deloc regimul lui Erdogan. Exerciţiile tactice deja făcute publice, în care avioane ruseşti zburau aproape zilnic la limita spaţiului aerian românesc, bulgăresc şi turcesc, forţând decolarea interceptoarelor, probabil au scopul de-a testa exact acest scenariu.

Polonia este relativ protejată, pentru că avut o diplomaţie mult mai nuanţată în toate direcţiile, dar şi pentru că poate da o replică militară decentă. Însă tocmai pentru că sensibilitatea aici este maximă, nu sunt excluse incidente punctuale „special ops”, care să transmită mesajul că nici măcar mijlocul Europei nu-i ferit de instabilitate.

În cazul României, cel mai probabil scenariu este o invazie într-una dintre vecinătăţile sensibile: Republica Moldova, Bucovina de Nord sau Basarabia de Sud („gurile Dunării”), destinată să atragă un răspuns militar mai mult sau mai puţin deschis. Într-un astfel de scenariu, ar urma lovirea exemplară a forţei de intervenţie, însoţită eventual de câteva rachete scăpate ca din greşeală peste graniţa noastră, astfel încât la întrebarea „a fost sau n-a fost agresiune?” Radio Erevan să poate răspundă, fără să mintă, „da”.

Este posibilă şi o invazie directă? Teoretic da, însă probabilitatea e minusculă.

Pentru invadator, ar fi un coşmar logistic iar eventualul scop nu e deloc clar. Dar dacă totuşi se întâmplă?

Tehnic, înzestrarea armatei este teribilă, mai ales în cazul aviaţiei şi marinei. Asta e destul de rău, dar totuşi nu e o tragedie – importanţa armamentului sofisticat a fost mult exagerată de propaganda anilor ’90, apoi demistificată de războaiele anilor 2000. Iar dacă responsabilii armatei or fi fost suficient de destupaţi la minte, ar fi adoptat una dintre puţinele tactici fezabile în faţa unui potenţial adversar superior numeric şi tehnic – cea a lupului în blană de oaie.

Scriam acum doi ani despre felul în care s-a înarmat Iranul astfel încât să dea un răspuns asimetric şi să poată descuraja un atac. Spre deosebire de Irak care, după ce pregătise un răspuns simetric şi se înarmase masiv, nici măcar n-a apucat să-şi mai folosească dotările. România sigur n-a reuşit să meargă pe strategia irakiană, măcar pentru că n-a găsit banii necesari, dar poate că a adoptat una similară celei iraniene. Sau poate că încă mai are timp să o facă.

Iran şi-a sacrificat elementul-surpriză pentru a mări efectul preventiv. În cazul României, unde componenta preventivă dată de NATO e deja uriaşă, strategia cea mai bună este ca, în caz că s-a pregătit în mod similar, să marşeze pe elementul-surpriză. Deci, iată cum arată blana şi ce-ar putea fi (sau nu) sub ea. Acestea sunt doar exemplele cele mai banale, dar cu cât mai ieşită din comun şi mai imprevizibilă surpriza, cu atât mai bine:

Forţele aeriene

Oaia: Avioanele MiG 21 sunt o glumă, uzate fizic de un deceniu şi moral – de trei. Modernizarea le-a făcut măcar în stare să vadă un agresor care se apropie, dar nu şi să poate face ceva împotriva lui înainte de-a fi doborâte. Concret, ele sunt înarmate doar cu rachete de rază scurtă de acţiune deşi lupta standard se dă cu rachete de rază medie.

Lupul: Teoretic capacitatea de-a purta rachete cu rază medie, ghidate radar, există. Iar dacă ar fi fost cumpărat un lot mic, cea mai bună strategie este ca existenţa lor să nu fie făcută publică. Astfel încât piloţii inamici să se apropie nepregătiţi şi să fie doborâţi prin surprindere, eventual chiar în timp ce se bucură că au ocazia să facă economie la muniţia scumpă.

Forţele navale.

Oaia: Cele două fregate cumpărate şi reşapate de la marina britanică sunt caraghioase – înarmate doar cu torpile şi un tun nu-şi justifică deplasamentul şi mărimea echipajului – sunt doar nişte ţinte mai mari decât era cazul. Ar putea fi înarmate cu lansatoare de rachete mobile, pentru o minimă protecţie, dar asta nu le măreşte cu nimic valoarea militară. Care per total este negativă, pentru că banii puteau fi folosiţi mai eficient pentru modernizarea celor şase corvete, rămase între timp patru. Fregata (fostă „Distrugătorul” etc) Mărăşeşti a rămas singura navă cât-de-cât capabilă a marinei, chiar dacă armamentul e acelaşi de 30 de ani. Despre singurul submarin se ştie – n-are baterie.

Lupul: Pentru o ţară cu litoral relativ mic, cum e România, sunt ideale micro-submarinele, cu echipaj minimal şi înarmate doar cu o pereche de torpile. Nu sunt scumpe; dealerii de droguri columbieni operează de mult submersibile neînarmate, au ajuns chiar la un oarecare nivel de măiestrie tehnică şi – mai în glumă mai în serios – e posibil chiar să renunţe la câteva, pentru preţul corect. Iar existenţa lor poate fi destul de uşor ţinută secret până când e prea târziu pentru atacator.

Forţele terestre

Oaia: Aici dezechilibrul este mai mic, dar totuşi el există – numeric şi tehnic. O invazie probabil că nu va putea fi oprită, cel mult încetinită iar asta doar în caz că intenţiile atacatorului sunt anticipate corect.

Lupul: Vulnerabilitatea unei astfel de invazii ar fi nu în faţa ci în spatele frontului, unde liniile logistice ar fi întinse şi subţiate teribil. O forţă paramilitară chiar mică, dar bine pregătită şi echipată pentru situaţie, poate transforma România într-o fundătură pentru atacatori.

Tradiţia NATO cu celulele Gladio (până s-o ia razna de plictiseală) – dar şi voluptatea cu care plutoane de băieţi şi fete nu se pot abţine să pună pe facebook poze de la airsoft – sugerează că există o speranţă.

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *