EXITCARD

smaug-gold

Lucian Davidescu

De ce românii preferă să nu îşi țină banii la bancă

Întoarcerea Regelui Cash

„Este criză deci nu sunt bani“, pare să fie cea mai simplă explicație a declinului general al afacerilor din ultimii ani: consumatorii n-au bani să cumpere, iar companiile n-au bani să investească, într-un cerc vicios din care se poate ieşi. Şi totuşi, datele statistice par să contrazică parţial această situaţie.

PIB-ul se apropie de cel din 2008, de data aceasta mânat de creşterea exporturilor, care a înlocuit pierderea de pe componenta creditelor de consum. Afacerile însă nu merg nici pe departe la fel de bine, iar guvernul e în situaţia să inventeze în fiecare an noi taxe. Salariile oficiale au rămas pe loc, după ce creşterea de 30% din ultimii 6 ani a fost anulată de o inflație echivalentă.

Şi totuşi, datele monetare ale BNR par să dezvăluie o cu totul altă situație. Numerarul în circulație a ajuns la un nou maxim istoric: 38 de miliarde de lei la sfârşitul lui august 20014, cu peste 10% mai mult decât cu un an înainte şi cu 58% peste nivelul din august 2008, luna dinaintea prăbuşirii Lehman Brothers. Întreaga masă monetară a crescut şi este la rândul ei la un maxim istoric, dar nu în acelaşi ritm ci doar cu 50%.

Cum se explică aceste creşteri? Parţial, e vorba despre cele aproape 30% procente de inflaţie. Însă ele fac doar ca diferenţa de ritm dintre numerar şi masa monetară să pară şi mai spectaculoasă. Iar această diferenţă a apărut aproape exclusiv în ultimii doi-trei ani. În exact aceeaşi perioadă, tranzacţiile bancare cu cecuri şi bilete la ordin au tot scăzut, cu un total de 30%. De asemenea, în ultimii 8 ani depozitele în bănci ale populaţiei şi companiilor au crescut cu 50%, depăşind astfel volumul total al creditelor. Totuşi, şi această cifră este inferioară creşterii numerarului în circulaţie, ceea ce sugerează un singur lucru: românii preferă să-şi păstreze din ce în ce mai mulţi bani în forma lor cea mai la îndemână: cash.

Cauzele vizibile sunt trei:

1. Comisioanele bancare mari, aproape generalizate, practicate de bancheri pentru a-şi acoperi găurile din procesul de creditare. Când fiecare tranzacţie, chiar şi în interiorul conturilor de la acceeaşi bancă este comisionată cu o sumă fixă sau progresivă, asta se traduce într-o dobândă negativă față de care „randamentul zero“ al banilor lichizi devine preferabil. Pe termen lung, tot băncile vor avea de pierdut – vor câştiga în schimb, măcar în termeni de flux al numerarului, cele care se vor reorienta din timp şi vor avea politici explicite de comisionare zero.

2. Popririle arbitrare pe conturi practicate de Fisc. Când, pentru orice datorie – mare sau mică, reală sau imaginară –, statul blochează complet conturile unei firme paralizând uneori toată activitatea, patronii preferă să-şi păstreze măcar o rezervă dacă nu toţi banii sub formă fizică, la adăpost de ghearele Fiscului. Consecinţa pe termen lung este aceeaşi – banii în numerar deschid noi tentaţii de evitare a taxelor, astfel că ce ia azi cu o mână statul va pierde mâine cu amândouă.

3. Confiscările de depozite din Cipru, executate la ordinul Comisiei Europene, care a avut inclusiv proasta inspiraţie să spună iniţial că garanţia de 100.000 de euro nu se aplică în acest caz. Ulterior, oficialii UE au dat înapoi, dar răul a fost deja făcut – după ce mulţi cetăţeni UE au rămas fără economiile de o viaţă sau incapabili să facă temporar chiar şi plăţi modeste, avantajul „banilor la saltea“ a devenit evident.

Din nou, pe termen lung vor fi în bănci mai puţini bani de confiscat pentru guverne, dar şi eventuale pierderi mai mari pentru cei care în continuare au încredere în sistemul bancar.

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *