EXITCARD

antene

Lucian Davidescu

Secretul victoriei Antenelor

O opinie, câteva fapte și o speculație…

O opinie:

Presa pe care ne-o dorim este independentă, imparțială, transparentă, profesionistă, finanțată de cititori. Atunci când aceste criterii nu sunt îndeplinite, cea mai bună soluție de compromis este o presă cât mai diversă, cu bariere de intrare cât mai joase și constrângeri cât mai puține.

Sigur, o astfel de presă va deborda de lături în toate direcțiile, însă chiar și în acest mod foarte murdar scopul va fi cumva atins: nimic nu poate fi măturat sub preș. Situația indezirabilă este cea când unii rezistă iar alții sunt scoși de pe piață, astfel că lăturile ajung să dea pe afară într-o singură direcție.

De-aia cred că e bine să fie loc pe piață pentru outlet-urile oricui: infractori dovediți sau nu, televiziuni de partid, de firmă, de garsonieră, chiar și (poate doar aici să fie ceva riscuri disproporționate) cu epoleți.

Câteva fapte:

O instituție media nu depinde, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, de un loc sau altul. Pentru o televiziune de talia Antenelor, chiar și întreruperea intempestivă a emisiei se poate rezolva într-un interval de ordinul minutelor sau zecilor de minute. Desigur, scenariul evacuării fiind iminent avea totul pregătit din timp, dar a preferat să se victimizeze pentru un câștig gratuit de imagine: avea tot dreptul să o facă și a reușit peste așteptări.

Resentimentele adunate împotriva antenelor se știu – au fel de fel de cauze – unele legitime, că au fost făcute cu banii furați, altele mai puțin – că au avut o orientare politică și nu alta. Pentru unii, “scoaterea în stradă” simbolică poate părea un soi de act de justiție. Ar fi fost, cu o singură condiție: dacă televiziunile nu-și puteau plăti chiria în condiții de piață iar șederea în clădirile “Varanului” era felul său de-a le subvenționa din banii furați. Dar dacă, dimpotrivă, chiria este supraevaluată astfel încât omul să-și ia banii înapoi, era de preferat ca statul să se substituie în contract pe aceleași prețuri.

Dar procedural, era cazul ca antenele să fie evacuate? Există un context judiciar și procedural cunoscut dar încă greu de deslușit, cu argumente care cântăresc mai mult sau mai puțin în ambele direcții. Aici nici măcar instanțele n-au reușit să fie prea clare (răspunsul la întrebarea ce înseamnă “liber de sarcini”).

Fapt este că instituțiile statului au adunat, au scăzut, au tras linie și au luat decizia evacuării.

De aici apare discuția despre oportunitate: Presupunând că decizia de evacuare este luată legal și cu bună credință, chiar este ea cea mai bună pentru contribuabil?

Un executor privat care ar vrea să își maximizeze suma recuperată ar judeca astfel: am un chiriaș cu costuri mari de mutare, așa că pot încerca să-i măresc chiria până peste ce sper să obțin de pe piață. Există însă și o abordare diferită: dacă vreau să vând, prefer să evacuez chiriașii, mai ales pe unul care are potențialul de-a intimida eventualii cumpărători (nu vreau să-i vând lui, tocmai pentru că dreptul de preempțiune îl va stimula cu atât mai mult să-și îndepărteze competitorii).

Se poate argumenta că statul nu se poate comporta ca un executor privat, pentru că are și alte valori de apărat: nu poți fi lăsat să te bucuri, direct sau indirect, de ce-ai furat. Nici măcar atunci când, calculând strict contabil, asta aduce pierdere mai mare în contul păgubitului și ceva mai mulți bani în buzunarul hoțului.

E fix principiul hazardului moral, pe baza căruia bancherii preferă să vândă creanțe recuperatorilor cu discount de 90% decât să le facă reducere de 50% împrumutaților. În realitate, uneori recuperatorii le propun apoi datornicilor în secret să plătească 20-25%, astfel încât își dublează rapid investiția iar banca tot păgubită rămâne – dar nu mai contează, “hazardul moral” a fost evitat.

Numai că, într-un astfel de caz, bucuria de-a vedea antenele “în stradă” se va fi dovedit… hazardată. Când tocmai rămăseseră fără adversari și fără mize, iată – antenele primesc un cadou nesperat: statutul de erou. Dacă cineva s-a gândit la deznodământul ăsta înseamnă că și l-a dorit. Dacă nu s-a gândit… nu s-a gândit.

O speculație:

Care metodă de valorificare este mai bună – vânzare sau închiriere – îi este complet indiferent statului după ce mai multe instituții și-au exprimat mai pe față sau mai pe dos interesul să-și mute sediile acolo.

Ce poate fi mai frumos decât o clădire nouă, într-o zonă selectă și cu o semnificație atât de triumfalistă? Povestea asta nu ține de proceduri, de justiție sau măcar de morală – doar de trufia care le-a încețoșat unora judecata.

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *