EXITCARD

Fractional-reserve-banking-infographic

Lucian Davidescu

Cum apar banii

Încetați odată cu amețeala asta! Myth-buster: Băncile NU creează bani!

Blogul de față n-a fost niciodată prea prietenos cu băncile, de la cele 10 lucruri pe care banca nu ți le spune niciodată până la sfaturile concrete de negociere în forță sau de ocolire a comisioanelor nesimțite. Însă nici n-am fost de acord cu teze pur și simplu false, de la pseudo-documentarul Zeitgeist citire, cum că băncile „creează bani din click”.

Nu prea e așa. Ce se întâmplă este oricum urât-mirositor pe alocuri, dar trebuie să înțelegem exact de ce.

Teza respectivă amestecă două fenomene complet distincte, care nu sunt obligatoriu legate între ele – emisiunea de monedă respectiv multiplicarea masei monetare. Pe înțeles:

Emisiunea de monedă este procesul prin care apar banii. Există două metode posibile:

– Una istorică și obiectivă: este luată ca etalon o marfă cu proprietăți potrivite (standardizare, divizibilitate etc.) care se găsește în cantități constante sau cu creștere predictibilă, la costuri cunoscute. Istoric au fost o sumedenie, începând cu sarea, culminând cu argintul și aurul iar mai nou s-a ajuns la surogate criptografice cum este bitcoin.

– Cealaltă este modernă și subiectivă: banii („fiat-money”) sunt emiși de o autoritate monetară – banca de emisiune. Aceasta „tipărește” atâția bani de cât crede că este nevoie. Doar despre băncile centrale se poate spune că au creeat bani „din click”. Ce înseamnă însă acest click?

Există diverse politici de emisiune. Cele mai primitive presupun că statul face oricât de mulți bani are el nevoie, caz în care totul degenerează rapid în hiperinflație – exemplele abundă. Cele mai responsabile presupun mecanisme de poziționare și reglaj – independența politică a băncii centrale, dobânzile de politică monetară, țintirea inflației.

În momentul în care „tipărește” un leu, banca centrală trebuie să-l pună în circulație. Îl dă cu împrumut băncilor (deci măcar deocamdată teza nu-i complet greșită!), în schimbul unei dobânzi „de politică monetară” – mai mică (dobânda de referință) dacă banii sunt dați programat sau mai mare (dobânda Lombard) dacă sunt dați la cererea expresă a băncii. Dobânda de politică monetară este stabilită de „înțelepții” băncii centrale și ajustată în pași mici astfel încât să-și poată atinge obiectivul principal: ținta de inflație.

Sunt mulți care consideră că până și acest sistem este discreționar și că ar trebui abolit – e dreptul lor! Însă asta nu scuză confuzia cu ceea ce urmează.

Băncile pot lua bani fie de la banca centrală fie de la deponenți. Ca idee generală, banii de la banca centrală vor fi întotdeauna destul de puțini.

Mai ieftini, poate, dar doar o fracțiune din ce se poate atrage de pe piață – vom vedea de ce.

Din toate activele adunate – credite de la depunători, bani de la banca centrală, capitaluri proprii – o bancă comercială poate să dea cel mult tot atâtea credite. În nici un moment nu este posibil să dea cu împrumut chiar și cu un leu în plus față de ce a încasat.

De obicei, va trebui să dea mai puțin. Tot banca centrală îi impune să mențină un anumit procent în „rezervă” – deja-celebra „rezervă-fracționară”. Mai exact, îi dă tot cu împrumut, dar către banca centrală pentru o dobândă foarte mică.

Rezerva fracționară permite multiplicarea masei monetare după o formulă care se poate calcula aparent simplu. De exemplu, la o rezervă de 50%, masa monetară se dublează (după un șir asimptotic de împrumuturi – 50% + 25% + 12,5% + 6,25% + etc.). La o rezervă de 10%, masa monetară crește de până la 10 ori în urma unui proces similar. La 1% rezervă crește de până la 100 de ori iar în lipsa completă a rezervei poate crește, teoretic, la nesfârșit.

Însă rezerva fracționară NU are vreo legătură directă cu felul în care au fost creați banii și în nici un caz nu înseamnă că băncile i-au creat. Multiplicarea masei monetare este un rezultat direct al creditării. Ea se întâmplă la fel de simplu dacă în loc de bancnote este folosit aur. Nici măcar nu este un fenomen rezervat băncilor – când dați bani cu împrumut unui prieten creați, de facto, masă monetară.

Invers, vehiculata interzicere a rezervei fracționare (care de fapt vrea să spună că rezervele obligatorii ar trebui să fie 100%, nu 0% cum ar putea părea) ar fi o interzicere de-facto a creditării.

Prea lung, nu ați citit?

Să luăm un exemplu ipotetic – numele sunt alese la întâmplare, din folclor.

10 copii se joacă în fața blocului:
Mugurel are băncuță centrală.
Radu, Patrick, Horia au băncuțe comerciale.
Ioana, Elena, Virgil au lucruri de cumpărat.
Gigel, Costel, Fănel au lucruri de vândut.

Mugur are un singur bănuț de aur.

Îl dă cu împrumut lui Radu.
Ioana îl ia cu împrumut de la Radu și cumpără 300 de pătrățele de loc de joacă de la Gigel.
Gigel depune bănuțul la băncuța lui Patrick.
Elena ia bănuțul de la Patrick și îl dă lui Costel pentru un bloculeț.
Costel depune bănuțul la băncuța lui Horia.
Virgil se împrumută de la Horia și îi dă bănuțul lui Fănel pentru alt bloculeț.
Fănel depune bănuțul la băncuța lui Radu, care poate astfel să reia creditarea.

Lecțiile jocului:
– Un singur bănuț de aur se transformă ușor în active bancare de 4 bănuți, pasive de trei bănuți și active imobiliare substanțiale.
– Nimeni n-a dat cu împrumut mai mult decât a încasat efectiv.
– Cineva trebuie să mai și muncească pentru toate ăstea.
– Spor!

Citește și Cum poți plăti în aur direct din cont

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *