Dragă Curte Constituțională, dăm și noi o bumbăceală de stat?

În prima zi de scandal cu ordonanțele codului penal, între două emisiuni la care am fost invitat la același post TV, gazdele mi-au sugerat să nu mai fiu „așa de moale”, să mă poziționez clar într-o direcție sau alta, „ca să înțeleagă lumea”. Ce-i drept, toți ceilalți participanți erau bine-poziționați, către extreme, cu o echidistanță medie-agregată care tindea spre perfecțiune. Doar că nu sunt de acord că așa „înțelege lumea”. Dimpotrivă, îmi pare o formă chiar mai perversă de manipulare decât partizanatul de modă veche.

Nu spun unde, să n-aibă necazuri cine chiar n-are vreo vină, sunt foști colegi de-ai mei prin toate redacțiile. Oricum sunt liniștit că n-o să mă mai cheme iar – cel puțin nu pentru temele unde trebuie să fie laie sau bălaie.

E confortabil de controlat o astfel de opinie publică, divizată limpede în tabere. Tot ce mai contează este cine o are mai mare și a cui strigă mai tare: „Sute de mii de-ai mei în stradă”/”Nu vreau să aduc un milion”.

Sigur, meciul este pe viață și pe moarte, dar barem unii câștigă. Însă nu cetățeanul – ăsta are rolul tradițional să plătească.

E greu de închipuit acum o rezolvare care să facă lucrurile mai bune sau la fel ca înainte, orice s-ar mai întâmpla. Sigur, de „mai puțin rău” sunt nenumărate variante, doar că fiecare o are pe a lui.

Strada, cu tot respectul dar și regretul, nu are ce rezolva, pentru că încă de la început nu a avut ce să ceară. Dacă Sorin Grindeanu iese acum și zice: „Spuneți-mi ce vreți și eu semnez”, tot nu prea există cale de ieșire. Abrogare! „Ar fi la rândul ei neconstituțională, așa a zis deja CCR”. Demisia! „Cu drag, asta mi-a zis și șeful că o să urmeze, cu cât mai repede cu atât mai bine”. Du-te după țigări! „Am mers, nu am avut ce să comentez, eu sunt un om disciplinat”.

Președintele, cu același respect și regret, a ratat șansa să rezolve ceva în cei doi ani pe care i-a avut până acum. Poate dacă-i strângea pe toți la o masă să le spună bărbătește „hai să vedem cum rezolvăm cu mizeria asta cu pagube minime pentru țară” se întâmpla ceva. Sau poate nu, n-o să știm niciodată. Dar „Succes!” pe SMS e prea puțin, prea târziu.

„Instituțiile de forță” iar n-au ce rezolva. Respect, regret, etc., ideea anchetei penale pentru inițierea unei OUG (metodă de legiferare care n-ar trebui să existe deloc într-o republică democratică, doar că discuția asta e de purtat în alte locuri) este un abuz chiar mai mare decât abuzul pe care vrea să-l repare – cu consecințe perverse care s-ar arăta în scurt timp: o primă rundă am experimentat-o deja, că inclusiv de-aia a câștigat Dragnea partidul iar partidul – alegerile cu cel mai mare scor de după ’90.

Dragnea, cu ce respect și regret o mai fi rămas, nu are ce rezolva. Are de ales acum între postura de prim-ministru/președinte și cea de pacient al dentistului de la Jilava. Iar partidul are prea multă energie și mize la fel de extreme ca să rupă rândurile: „together we stand, divided we fall”.

Rămân soluțiile de țară bananieră, pe care nu vreau să le contemplez, că deja regretul și respectul se duc pe minus.

Am lăsat la urmă Curtea Constituțională deși aparent este cea mai în măsură măcar să încerce o soluție. Dar și aici e complicat, dincolo de tehnicalități. În logica de până acum a Curții, cu momentele ei de rușine și de sclipire, aproape orice ar zice tot e rău. O decizie în favoarea ordonanțelor nu rezolvă nici mișelia și nici furia legitimă a străzii. O decizie împotriva lor nu alungă nici disperarea și nici majoritatea politică a inițiatorilor. CCR nu are cum mulțumi ambele părți simultan, că dacă se putea cădeau ele la pace de mult.

Și atunci îi rămâne o singură soluție pentru a pune lucrurile în ordine: să nemulțumească teribil pe toată lumea (actorii instituționali adică, pentru că poporul – pesedist sau nepesedist – ar ajunge probabil să înțeleagă mult mai repede).

Pentru asta ar trebui să își forțeze probabil la limită atribuțiile. Și, cum nu prea are cine să le traseze limita, cade pe umerii lor să nu depășească linia subțire dintre îndrăzneală și lovitură de stat judiciară. Va trebui să găsească modalități pentru a-și extinde competențele asupra unui buruieniș întins de acte normative și situații, multe fără legătură strictă cu subiectul.

Dar va trebui să-și dea jos proverbiala cârpă de la ochi și să judece oportunitatea fiecărui detaliu în contextul de acum. Concret, să decidă ei dacă Dragnea – omul – merge sau nu la pușcărie și separat dacă va mai putea fi sau nu prim-ministru vreodată. Indirect, prin limbajul solemn și impersonal al legii, dar în deplină cunoștință de cauză. La fel, să decidă concret dacă DNA are sau nu voie să aresteze pentru acte normative etc., dacă SRI are sau nu voie să participe la ancheta penală etc., dacă Președintele etc. (știu ei mai bine). Cumva, trebuie să scoată România din mlaștina în care continuă să se afunde.

Nu-i așa de greu pe cât ar putea părea. Sigur, sunt acolo nouă oameni ajunși din tot felul de direcții și în tot felul de circumstanțe – inclusiv „victime”, „călăi” și „trădători” ai sistemului. Și există și un al zecelea – fost judecător, dar poate mai important simbolic decât actualii, arestat nu de mult din motive de interceptări cu struți. În secret, în sinea lor, probabil că îl vor judeca într-un fel sau altul și pe fostul coleg atunci când vor delibera. Este un test organic despre câtă încredere au ei înșiși în ce urmează să facă și în consecințe.

Iar consecințele pentru noi ceilalți pot fi la fel de severe – este unul dintre momentele rare când o mână de oameni cu mintea rece și voință de fier pot salva o națiune de la dezastru iminent.

Sper să fie o decizie istorică: promptă, dar lungă și dură. Sper să se zvârcolească toți de durere o vreme – Putere, Opoziție, SRI, DNA, Președinte – apoi să își lingă rănile și să se pună pe muncă, inclusiv pe reparat unde și dacă au greșit până acum, inclusiv pe astupat țuțuroaiele de furt pe care le-au (să zicem) neglijat. Ca să nu mai fie motive de scandal.

Peste un an de acum, discuția să nu mai fie cum de se fură și mai mult deși pușcăriile se aglomerează; să fie când se vor goli de vreme ce nu prea se mai poate fura ca altă dată.

Sau mai personal: dacă mâine îmi deschid o prăvălie vreau să nu mă fure nici casierul, nici paznicul, nici măturătorul, nici toți împreună, nici câte doi pe ascuns de al treilea, nici să încaiere sau să se toarne unii pe alții doar atunci când nu se înțeleg la pradă.

Vreau să pună osul la muncă, de-aia îi plătesc!