Soarta naţiunilor mereu îndatorate

România se pregăteşte pentru un nou acord cu Fondul Monetar Internaţional, după ce împrumutul în curs va trebui dat înapoi din 2012. O spune chiar şeful statului. Ce putem înţelege din asta.

Despre trecut: Fără o viziune de dezvoltare şi fără o proiecţie bugetară pentru mai mulţi ani, România a aşteptat întotdeauna soluţiile de la alţii. Când au venit investiţii străine sau bani din privatizare, cheltuielile s-au umflat chiar mai rapid decât veniturile. În schimb, România a ratat orice şansă de a-şi construi viitorul.

Când marile găuri negre din economie au încetat să mai consume miliarde de euro în fiecare an, banii nu s-au dus în investiţii, în educaţie sau în sănătate, ci în birocraţie şi contracte umflate pe bani publici. Iar când a venit nota de plată, singura soluţie aleasă a fost împrumutul, care să finanţeze risipa până la întoarcerea vremurilor bune.

Despre prezent: „Centura de siguranţă” – adică împrumutul care trebuia ţinut în vitrină pentru a da încredere investitorilor – a cedat, iar banii au fost cheltuiţi, în mare parte, pentru salarii şi pensii sau pentru susţinerea unui curs valutar slăbit de foamea de bani a statului. Între timp, bolile bugetului au rămas aceleaşi. Cheltuieli în creştere, contracte publice la preţuri nesimţite, birocraţie inutilă şi bătaie de joc faţă de contribuabili.

România încă are ambiţia să facă „programe anticriză”, în timp ce zeci de mii de firme încă zgârie la uşa Fiscului pentru banii care li se cuvin înapoi. Unele ajung să trimită oameni în şomaj, să amâne plăţile către alte firme care altfel ar rezista pe picioarele lor sau chiar să ceară insolvenţa. În total, este vorba de un miliard şi jumătate de euro sub formă de arierate, adică singura ţintă complet ratată din actualul acord cu FMI.

Despre viitor. Guvernul se uită la cifre şi se gândeşte dacă să ia o decizie cinică. Tăiem acum ce trebuie tăiat sau lăsăm factura pe seama administraţiilor şi generaţiilor următoare? Datoria publică pare mică, însă dobânzile se adaugă, încet-încet, la povară. Au crescut rapid de la câteva zecimale la mai mult de 1% din PIB, iar în acest ritm este o chestiune de doar câţiva ani până când vor concura cu un buget „mare”, ca al Apărării, al Sănătăţii sau chiar al Educaţiei.

Seamănă cu situaţia Greciei – un alt stat care a reuşit să rateze până acum fiecare ocazie de a-şi reforma finanţele publice. Datoriile sunt împovărătoare, dar abia dobânzile mari devin ruinătoare. Cheltuielile cu dobânzile depăşesc bugetele Educaţiei şi Poliţiei luate împreună.

De ce? Pentru că fiecare euro împrumutat de o naţiune care trăieşte peste posibilităţi înseamnă un euro economisit de o altă naţiune, care se abţine de la tentaţiile de acum pentru o bunăstare viitoare. Şi pretinde, în schimb, ca răbdarea să-i fie răsplătită în bani. Iar banii pretinşi sunt cu atât mai mulţi cu cât investitorii se tem că ţara ar putea ajunge ca Argentina: la încetarea de plăţi externe.

Criza de acum a prins România pe un val de creştere nesperat, cu suficiente resurse economice încă neexploatate şi cu o largă marjă de manevră pentru tăierea de cheltuieli inutile. Iar felul în care a fost luat şi cheltuit împrumutul de la FMI poate avea drept unică scuză faptul că prăbuşirea economică a fost prea rapidă şi prea dură. Dar nu mai există nici o scuză dacă România va ajunge să încheie mai mult decât un acord simbolic şi să ia un nou împrumut. A avut suficient timp la dispoziţie pentru a-şi face temele. Dacă nu reuşeşte nici de data asta, o aşteaptă soarta naţiunilor mereu îndatorate: servitute perpetuă sau faliment.