Pieile-roşii atacă în Dobrogea: Fugiţi, feţe palide!

Filmul ultimilor 20 de ani de capitalism românesc s-a turnat ieri, într-un sat din Dobrogea: Cogealac. Un western, de bună seamă.

Pieile-roşii au atacat cu pietre moriştile de vânt pe care încercau să le ridice feţele palide. Cowboii au ripostat cu gloanţe de cau­ciuc. Povestea are tot ce trebuie pentru un scenariu hollywoodian (sau bollywoodian) de succes.
Agitatorul: primarul comunei, într-un conflict mai vechi cu investitorii
Melodrama: o dispută mai veche între doi competitori – CEZ şi Iberdrola – pentru acelaşi teren.
Conflictul social: liderii locali se bat pe jurisdicţii şi taxe.

În plus însă, povestea are mai multe chei de lectură pentru realitatea din România şi pentru istoria ultimilor 20 de ani.

1. Investiţiile de miliarde în parcuri eoliene promiteau să devină noul Eldorado al României. Nu doar datorită vântului, ci şi pentru că aici factorul uman aproape că nu intervine. În exuberanţa dinaintea crizei, câţiva investitori chiar au apucat să-şi înceapă proiectele. Au aflat rapid că factorul uman contează mai mult decât îşi imaginau. Factorul uman dă autorizaţiile de construire, care se pot obţine în 24 de ore sau niciodată, în funcţie de starea vremii. Tot factorul uman aprobă racordarea la reţea, care ba se face, ba nu se face, pentru că electricitatea din hidrocentrale, utilă pentru echilibrarea sistemului, este cumpărată de „băieţii deştepţi”, evident ieftin. Şi chiar dacă cineva reuşeşte să treacă peste aceste două bariere, nu e încă timpul să se simtă în siguranţă în mijlocul câmpului, în spatele gardului, între giganţii săi automatizaţi. Peste gard pot zbura bolovani.

2. Structura administrativă e făcută parcă împotriva intereselor cetăţeanului. În cazul menţionat, localnicii se arătau nemulţumiţi că autorizaţia de construire a fost emisă de judeţ, şi nu de comună. Consiliul Judeţean a replicat că aceasta este regula atunci când o construcţie se întinde în mai multe comune. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi singura miză era să încaseze o taxă. Nici unii, nici alţii nu oferă ceva în schimb şi nu ştiu pentru ce să folosească banii în afară de acoperirea nevoilor proprii. Prea mică pentru a asigura servicii sociale de bază, cum e asistenţa sanitară, o comună are însă printre atribuţii emiterea autorizaţiilor de construire, hârtii de care un om are nevoie o dată sau de două ori în viaţă. Atribuţia pare mai degrabă gândită pentru a justifica existenţa primarului, a câtorva zeci de funcţionari şi a sute de asistaţi social, structură piramidală care domină aproape fiecare comună din România.

3. Noi nu ne-am vândut şi nu ne vindem ţara. Este povestea a 20 de ani de dezvoltare pe jumătate ratată a României. De ce pe jumătate? Pentru că ploaia de bani din ultimii zece ani a fost o întâmplare, un cumul de factori între intrarea forţată a României în UE şi exuberanţa pieţelor financiare. Un astfel de deceniu nu se va mai întoarce în timpul vieţilor noastre. Investitorii îşi vor alege cu grijă ţintele, iar lista de criterii n-ar trebui să fie un secret pentru nimeni: taxe mici, birocraţie puţină, forţă de muncă pregătită, stabilitate politică şi financiară. Orice abatere de la aceste reguli este socotită risc şi taxată cu o marjă suplimentară de profit de puţinii care mai acceptă să se aventureze.

Iar cel mai mare coşmar al cuiva care caută unde să-şi investească banii este să nu fie alergat cu furci, coase şi topoare de băştinaşi.