Unde se duc caracatiţele bancare când se duc?

În urmă cu exact zece ani, un fost şef de bancă era arestat de procurorii de la „Anticorupţie” şi ţinut în beci două luni pentru – după cum s-a dovedit între timp – nimic. Iosif Pop îndrăznise să-i reclame pe propriii angajaţi de la Banca Transilvania pentru fraudă şi s-a trezit cu cătuşe chiar în timp ce scria plângerea. De atunci, nimeni n-a mai îndrăznit să dea cu băţul în muşuroiul mafiei bancare. Nici măcar nu mai era clar dacă operaţiunile de căpuşare mai există sau nu. Însă misterul tocmai s-a risipit: există!

Surprinzător este că a fost „dată în fapt” chiar şi o singură reţea: cu legături sau, de obicei, complicităţi în absolut toate structurile care-i puteau opri – se ştiau inexpugnabili. Fiecare bancă privatizată a moştenit câte o reţea groasă de „acoperiţi” ai câte unor servicii secrete existente sau defuncte. Când o parte au fost daţi afară – în valuri, ei şi-au găsit loc chiar şi prin băncile private înfiinţate de la zero – în tranşe.

Singurul lucru pe care ştiu să-l facă este să căpuşeze. Restricţia din partea „sectorului public” este să nu fie prea lacomi, ca în cazul Bancorex. Restricţia din partea „sectorului privat” este să nu strice bilanţurile. Aşa a apărut „parteneriatul public-privat” din sectorul bancar, care presupune că banii sunt sifonaţi în sectorul bancar dar pierderile şi le asumă statul, prin instituţii financiare special-înfiinţate pentru a înghiţi putregaiul gen Fannie Mae / FNGCIMM sau Freddie Mac / EximBank.

Se pare că România a reuşit o contraperformanţă uluitoare: dacă în general corupţia presupune deturnarea scopului unor instituţii pentru beneficii individuale, aici corupţia înfiinţează instituţii.