Iată de ce agricultura este mai importantă ca industria, deocamdată

Am arătat în articolul anterior cum contribuţia agriculturii la economie este subestimată pe baza unui indicator înşelător cum e ponderea în Produsul Intern Brut.

O altă comparaţie înşelătoare este cea dintre agricultură şi industrie, pe baza aceluiaşi indicator – agricultura contribuie cu „doar 5% din PIB”, pe când industria aduce de cinci ori pe atât. Prin urmare, ideea macroeconomiştilor este că o creştere modestă în industrie ar fi mai importantă pentru economie decât una masivă în agricultură, motiv pentru care industria ar fi mai importantă pentru economie. Respectiv că prin volatilitatea ei agricultura poate să tragă PIB şi în sus dar şi în jos (după cum se vede pe graficul de sus – via Florin Cîţu).

La nivel micro, lucrurile arată mult mai nuanţat. O fi aşa în ţările care s-au urbanizat acum 100-200 de ani, dar în România – nu. Haideţi să luăm un exemplu, cu cifre foarte aproximative ca să facem calcule uşor de urmărit.

Spania: Jose este un fermier cu 100 de hectare. A pus pe toate căpşuni. Într-un an strânge 5000 de tone, pe care le vinde cu 1 euro Kg, pentru încasări totale de 5 milioane de euro. Are 100 de angaţi, fiecare cu o productivitate de 50.000 de euro pe an, dar după ce plăteşte toate cheltuielile şi îşi ia marjele necesare de risc constată că îşi permite să-i plătească cu maximum 1000 de euro net pe lună. Aici este limita de productivitate a unui hectar cu căpşuni, dacă plăteşte mai mult lucrează pe pierdere. Problema lui Jose este că spaniolii aleg să lucreze în industrie pentru măcar 1500 de euro pe lună sau să aştepte ajutorul de şomaj. Iar rezolvarea la problema lui Jose este că românii sunt dispuşi să muncească chiar şi pe 800 de euro pe lună, făcându-i plantaţia mai profitabilă şi contribuind cu mult-puţin la economia Spaniei.

În lipsa muncitorilor români, Jose ar fi nevoit să abandoneze căpşunile şi să pună grâu. Cu doi angajaţi, un agronom plătit cu 3000 de euro şi un tractorist plătit cu 2000, cu utilaje şi tehnologii moderne, poate scoate producţii de 10 de tone la hectar, adică 1000 de tone cu totul, adică 200.000 de euro. Observaţi, cum productivitatea pe angajat s-a dublat, de la 50.000 la 100.000 de euro. Ăsta e argumentul care le place avocaţilor suprafeţelor mari. Ceea ce omit ei să observe este că producţia totală a scăzut cu 96%, de la 5 milioane de euro la 200.000 de euro. Pentru Pedro nu-i o problemă, el a trecut iar pe profit, măcar din subvenţia mare la hectar pe care o ia de la stat. Pentru Spania nu-i o problemă, pentru că măcar trei sferturi din cei 100 de angajaţi lucrează în industrie sau în alte locuri plătite mai bine. E drept, un sfert sunt şomeri, dar tot e bine.

România: Pentru Ion, acelaşi scenariu nu mai e bun deloc. Dacă încearcă să se angajeze în industrie, fostul „căpşunar” va lua un salariu de 300-400 de euro în cel mai bun caz. Asta dacă îşi găseşte de lucru, iar un milion de locuri de muncă în industrie nu apar peste noapte ci poate în 10-20 de ani de dezvoltare rapidă.

În schimb, dacă îşi deschide propria plantaţie de căpşuni, chiar şi pe un singur hectar, el are şanse să câştige lunar măcar cei 800 de euro pe care îi lua în Spania ca salariu. Are experienţa necesară şi acces la teren ieftin. Ce-l ţine pe loc? Un stat potrivnic, hoţii şi crima organizată. Sunt lucruri care se rezolvă greu, dar măcar nu se poate spune că lipsa banilor este piedica.

Deci cum arată la final presupusa dispută dintre industrie şi agricultură?

Muncitorul din industrie pleacă acasă cu 400 de euro pe lună, dacă e norocos să găsească un job. Reuşeşte să economisească fix zero şi doar atât poate întoarce în economie. Dacă cere o mărire de salariu, patronul îi răspunde că devine necompetitiv, că îşi ia fabrica şi o duce în China. PIB a crescut teribil, dar banii ia-i de unde nu-s!

Ion pe cont propriu are 800 de euro venit, bani pe care îi întoarce în economia locală şi în investiţii. Dacă se pricepe mai bine ca alţii poate să devină mic industriaş – să-şi facă propria fabrică de gemuri. Satul său va fi mai prosper aşa că se va dezvolta infrastructura, vor înflori comerţul şi serviciile.

Sigur, povestea asta are o linie de întrerupere. Agricultura nu va produce vreodată mai mult de 1000 de euro pe om pe hectar iar pentru productivităţi mai mari chiar trebuie terenuri mari şi utilaje sofisticate. Numai că România e încă foarte departe de punctul respectiv. Va avea această problemă atunci când, ca în Spania, fabricile vor plăti muncitorii cu 1500-2000 de euro şi toată lumea va strâmba din nas la cei 1000 daţi pentru munca câmpului.

Unde n-ar veni clipa asta mai repede!