Cum arată moneda pe care China vrea s-o impună lumii

Hu se întâlneşte săptămâna asta cu Obama, să-i povestească. Who?

Deocamdată, chinezii joacă de partea Europei în bătălia pentru finanţare, însă doar pentru că asta îi serveşte intereselor pe termen scurt şi mediu. Pe termen lung, China are la fel de puţină nevoie de euro cât are de dolari. Din două motive: 1 – pentru că având excedent comercial faţă de zonele respective nu poate cumpăra nimic direct şi 2 – pentru că deficitele atât în SUA cât şi în zona euro sunt atât de mari încât tot la tiparniţă se va ajunge.

China vrea ruble, dolari australieni sau reali brazilieni, monedele unor ţări bogate în resurse, cel mult yeni – pentru că faţă de Japonia se află în deficit comercial. Nu poate să cumpere la rezervă prea mult din aceste monede, pentru că le-ar întări şi şi-ar înfrânge astfel propriul scop. Iar swap-urile valutare făcute recent cu Rusia şi Brazilia au o utilitate limitată. Pentru că niciuna dintre monedele celor trei ţări nu este suficient de lichidă încât să poată fi folosită în altă parte. Într-un astfel de swap, inevitabil una din părţi va acumula rezerve inutile din valuta partenerului. Practic, exact situaţia în care se află acum China faţă de SUA.

China este prinsă între ciocan şi nicovală. Pe de-o parte, euro şi dolarul se devalorizează, spulberând rezervele valutare şi făcând economia chineză mai puţin competitivă la export. Pe de altă parte, monedele ţărilor bogate în resurse au tendinţa să se aprecieze, mărind astfel costurile pentru economia chineză. Ideal ar fi ca europenii şi americanii să plătească importurile chinezeşti cu dolari australieni – imposibil – sau măcar cu yuani – iar imposibil.

O situaţie asemănătoare a determinat Germania să-şi dorească înfiinţarea euro. Singura cale de ieşire pentru China este o uniune monetară. Nu obligatoriu una formală, pentru început, ci un mecanism de decontare ponderat cu ajutorul cărora să se facă plăţile internaţionale. China a spus deja asta pe şleau – ar vedea chiar DST-ul, moneda sintetică a FMI, drept un bun înlocuitor pentru dolar ca monedă a comerţului internaţional. Preferabil, cu o compoziţie modificată.

Evident, degeaba a spus-o. Contează doar ce poate să facă în direcţia asta. Un trilion şi jumătate de dolari pe care nu poate să-i vândă fără dureri şi o vizită la Casa Albă nu pot fi de ajuns. E prudent să presupunem că banca centrală a Chinei are deja o strategie de ieşire care presupune mecanisme camuflate de conversie, contracte la termen şi opţiuni ferme de hedging şi arbitraj valutar. Cu alte cuvinte, camionul cu bani al Chinei – echivalentul a peste 2500 miliarde de dolari – este gata la nevoie să facă viraje în vârf de ac.

Ţinta principală este dolarul, pentru că america este cea care vrea să-şi păstreze moneda ca etalon internaţional – pentru a se finanţa ieftin. Însă asta nu exclude o întoarcere subită şi împotriva euro, dacă interesele de moment o cer. Până recent, dolarul servea foarte bine intereselor Chinei – care este de-facto o economie dolarizată – în triada cu piaţa din SUA şi cu furnizorii de petrol. Lucrurile s-au complicat abia când Europa şi-a dezvoltat ambiţiile de putere monetară.

Deocamdată însă, zona euro – strânsă cu uşa – este dispusă să accepte aşa un compromis. SUA, încă nu.