Riscograma
Lucian Davidescu

Despre salariul minim și pseudo-opțiunile de tip „totul sau nimic”

Dacă un pahar de vin roşu pe zi e bun pentru inimă, atunci de ce nu şi o damigeană? Cam ăsta e argumentul „clasic”, cumva caricatural, pe care se bazează şi recenta cruciadă pornită contra salariului minim.

Sigur, e mult de dezbătut şi dacă paharul chiar ajută inima, şi dacă damigeana chiar face rău în rest… bine că măcar economia mai încearcă uneori să facă lucrurile cât se poate de simple: totul sau nimic.

Siege-Of-Acre-1291

Absolut toate argumentele pot fi adevărate, singura problemă este că relaţia dintre cauză şi efect nu-i niciodată binară şi nici măcar liniară. Ca peste tot, există praguri de rezistenţă şi praguri de suport – fără să mai vorbim de extreme, care sunt aşa cum am zis – caricaturale. Şi care de altfel merg şi în sensul opus: oare dacă dispare mâine salariul minim scade şomajul cu măcar 0,1%? În România, foarte improbabil. Iar dacă exista vreun singur loc în lumea asta unde să funcţioneze soluţiile mecanice, de orice fel, sigur am fi auzit de el.

Efecte desigur că există, dorite şi nedorite – iată câteva:

Taxarea. Cel mai important scop nerostit al salariului minim sunt taxele – statul încearcă să fie sigur că de pe fiecare contract ia un nivel minim de impozit sau măcar de contribuţie socială. În lipsa lui, este uşor de imaginat cum vreo echipă de la inspecţia muncii ajunge pe un şantier unde angajatorul se formalizează cu contracte încheiate cu toţi muncitorii pe câte un leu. Aşa că măcar pe această componentă de salariu există o pârghie dură de control, uşor de probat şi pus în aplicare. Pentru că pe banii plătiţi „la gri”, peste salariul minim, deja este mult mai complicat.

Competitivitatea. Un salariu minim care presează constant partea de costuri poate, cu timpul, să îi forţeze pe unii angajatori să devină mai competitivi sau să închidă. Nu-i neapărat o situaţie fericită când ritmul ăsta e dictat de stat – poate-i prea repede. Dar de întâmplat se întâmplă. În alte ţări, unde salariul minim este mai mare, că în România nu. Pentru că în mod concret şi real, pe salariu minim în România muncesc destul de puţine categorii: pază, curăţenie – unde ponderea angajaţilor în personal este neglijabilă iar salariile cu atât mai puţin. Sau, marginal, în comerţ şi servicii – unde creşterea costurilor se duce eventual în preţuri – că altfel dacă laşi să se facă coadă pierzi clienţii cu totul.

Şomajul. Dacă s-ar ajunge ca remuneraţia minimă să depăşească practicile salariale din industrie, atunci într-adevăr am putea vorbi de şomaj. Pentru că în industrie merjele de profit sunt deja destul de mici şi se lucrează pe comenzi masive, care ori există ori nu există. Nu este cazul în România – unde salariul minim real este cu cel puţin 30-50% mai mare decât cel legal – şi de altfel nu este cazul mai pe nicăieri în partea asta de lume. Atunci când există negocieri colective care duc la salarii minime şi la grile exagerate, într-adevăr se poate întâmpla – dar atunci e vorba de cu totul altceva decât salariul minim „pe economie”.

Preţurile. Aici este în realitate cel mai amplu efect al fiecărei eventuale creşteri de salariu minim. Şomajul apare ca efect atât de rar încât nici nu se poate distinge pe grafice, competitivitatea, dacă apare, îi ia timp destul de mult, în schimb primul şi cel mai la îndemână debuşeu sunt preţurile. Cu atât mai mult cu cât teoretic măcar regula se aplică pentru toată lumea, angajatorii sunt tentaţi să-şi taxeze în plus clienţii. Sigur că asta înseamnă că o parte din câştig se pierde prin scumpiri – dar cei cu venituri mici vor fi mereu mai atenţi şi mai sensibili la preţ pe când restul este mult mai probabil să ignore şi să plătească. Se întâmplă în felul ăste o redistribuţie semi-voluntară care e oricum mult mai digerabilă decât taxarea directă.

Concluzii – ce şi cum ar trebui să se întâmple:

În primul rând, mimetismul poate fi uneori sănătos. România are cel mai mic raport al salariului minim faţă de cel mediu, sub 40%, în condiţiile în care şi salariul mediu este oricum unul dintre cele mai mici. Media europeană bate pe la 50%, după lungi experienţe de încercări şi rateuri pe care poate că e chiar bine să le evităm. Dacă ne-am propune să urcăm cu câte un loc în acest clasament, să comparăm prospectiv consecinţele aşteptate de la noi cu cele întâmplate la ţara pe care o depăşim, atunci consecinţele negative pot fi minimizate. O ancoră procentuală fixă este periculoasă, pentru că se ajunge la un fenomen când salariul minim şi cel mediu se împing înainte pe rând unul pe altul – în vremuri de creştere economică e posibil, dar acum riscurile sunt greu de controlat.

În al doilea rând, momentele efective de operare a majorărilor este preferabil să fie cât se poate de bine sincronizate cu intrările de capital în economie – în felul ăsta orice potenţial efect negativ este absorbit uşor prin plusul de cerere agregată. Ba chiar o astfel de măsură ar mai ţine în ţară banii intraţi pentru o vreme, înainte ca ei să plce din nou în diverse forme. Altfel, doar se mai întinde puţin pelteaua.

În al treilea rând, orice ipotetic câştig al statului din aceste majorări trebuie anulat instantaneu prin micşorarea taxării muncii, care încă este înfiorătoare. Oricum nu-i de ajuns, dar măcar trebuie eliminată raţiunea bugetară a majorării salariului minim, pentru că altfel se poate ajunge uşor la cealaltă extremă, (posibil) nocivă – damigeana.

4 comentarii
Sarkany Istvan

Ați uitat creșterea amenzilor cu salariul minim, altă metodă de a mai aduna niște bani.

Mincă Adrian

Daca voi credeti ca este asa, inseamna ca traiti in alta tara ” Nu este cazul în România – unde salariul minim real este cu cel puţin 30-50% mai mare decât cel legal – şi de altfel nu este cazul mai pe nicăieri în partea asta de lume.”….. sunt multe cazuri unde este cu 30-40% mai MIC, dar ce sa stiti voi din biroul vostru inchis cu usa de beton.

riscograma

Dan Şelaru:

Astia „de dreapta”, in loc sa va sinucideti in ridicol in lupta cu cresterea salariului minim cu 75 de lei, fapt care in mod clar imi aduce aminte de nemuritorul Caragiale, din care e necesar sa citam:
„EFIMIȚA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă?
LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…”
mai bine v-ati lupta cu Norica Nicolai si comisia ei, care a vizat existenta inchisorilor CIA pe teritoriul tarisoarei noastre, plus madam Macovei. Bietii detinuti aveau parte de „rectal rehydration”, ceea ce-mi aduce aminte de un alt personaj genial, bravul soldat Svejk, personaj care a avut parte de acest tratament minunat pentru simulare, dar mai ales de nemuritoarea epigrama:
Lui N Tăicuţu, pentru poezia „Revelaţie” (stând în cur pe prispă)
Privind cu-n aer constipat
Te-ai apucat de criticat
Deşi-ţi doreai de mult o clismă
De-atâta stat în cur pe prispă. – Virgil Lovin
Sa nu ziceti ca nu v-am spus.

https://www.facebook.com/dan.selaru.3/posts/10203989988204924

Liviu Stoian

Gandirea economica din Romania ultimului secol ne-a trimis pe toti in lumea coloniala, alungandu-ne din Europa. Dorinta aberanta de a asigura o presupusa competitivitate pentru companiile din Romania pe seama salariilor nesimtit de mici a facut si continua sa faca prozeliti in randul asazisilor specialisti. Acestia cred ca suntem inca in perioada manufacturiera in care viteza de manufacturare, dibacia si abnegatia muncitorului de la banda sau din atelier dadeau productivitatea companiei. Realitatea este insa acum diferita, productivitatea companiei este data de productivitatea utilajelor in care a investit compania si de abilitatea managerilor de a se orienta pe piata si doar in foarte mica masura de angajatii care supravegheaza masinile. Din pacate, in regiunea periferica in care ne aflam, investitorii care au venit au investit putin si prost si multi nici nu se prea pricep la piata, asa ca au avut si au pretentia sa-si scoata profitul din salariile mici acordate angajatilor. Pana cand acest lucru nu se va schimba Romania va ramane cu aceeasi mentalitate coloniala. Singura solutie pentru Romania este sa stimuleze companiile performante si mai ales pe cele autohtone performante, care isi gandesc proiectul de termen lung. Guvernul trebuie sa evite constituirea de companii care sa il santajeze ulterior cu retragerea din tara. Acest lucru nu se poate face decat avand un nucleu economic de stat solid, capabil sa preia rapid orice gol aparut prin plecarea unei companii. A fost o mare greseala sa privatizam companiile de stat in loc sa acceptam doar companii noi „green fields” si sa lasam piata sa actioneze. In privinta asazisului interes al statului in majorarea bazei de impozitare a salariilor prin majorarea acestora cred ca este o aberatie. Statul este in toate tarile parte a tuturor afacerilor ce se fac pe teritoriul sau, nimic nou in asta. Sigur ca statul este bucuros sa vada ca salariile pa care se aplica impozite cresc. Dar tocmai cresterea salariilor este prima premisa pentru reducerea cotei de impozitare a lor pentru ca in masura in care fondurile pentru pensii si sanatate cresc suficient, in aceeasi masura e nevoie de procente de impozitare mai mici si orice „ales” nu poate sa fie decat incantat sa le ofere alegatorilor sai o relaxare fiscala. In concluzie, pana cand salariile se vor alinia la media europeana nu vom putea deveni europeni cu acte in regula, respectati de alte tari. Solutia este o foaie de parcurs pentru alinierea (su nu majorarea) salariilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *