Riscograma

Aurul de la Londra: Una caldă, una rece și una tulbure

A devenit parcă o tradiție a politicii românești – PSD aruncă pe piață o tâmpenie cu care, cum-necum, îi face pe oponenți să pară și mai tâmpiți. Cazul „repatrierii aurului” ar fi o dezbatere cât se poate de legitimă, cu argumente solide de ambele părți, la finalul căreia cineva trebuie să își asume o decizie de oportunitate. Altfel, dacă dezbaterea se rezumă la „sunteți tâmpiți că nu vreți aurul în țară” vs. „sunteți tâmpiți că nu vreți aurul la străini” nu-i chiar greu de ghicit cine câștigă și cine pierde voturi.

Una caldă

Ca să înțelegem de ce e caldă, trebuie să studiem puțin motivațiile și resorturile cinice ale deciziei de a duce aurul în altă parte. Că stă mai în siguranță sau că e mai ieftin – ăstea-s mofturi… Aurul ținut la o terță parte este un gaj. Exact ca la amanet.

10 lucruri pe care banca nu ţi le spune niciodată
10 lucruri pe care banca nu ţi le spune niciodată

Este o garanție publică internațională că orice guvern va fi ceva mai puțin motivat să înceteze plățile prin decizie suverană, chestie care nu se poate rezolva decât scump cu vreo invazie sau ieftin cu executarea silită a activelor externe. Cât timp există aur stocat de cineva care nu se va ralia vreodată la decizia guvernamentală, asta îi face să doarmă mai liniștiți pe cei care împrumută statul român.

Iar liniștea asta vine cu un beneficiu uriaș. Riscul este mai mic, deci vor accepta dobânzi mai mici, deci statul economisește bani. Astfel, deși statul nu încasează dobândă (aspect la care revenim la final) are câștiguri indirecte uriașe din faptul că are o rezervă de aur pe care o poate lăsa amanet.

Una rece

Când îți ții aurul la alții, există și riscul să nu-l mai vezi vreodată înapoi – un risc mic „în principiu” dar care în România s-a mai produs o dată în ultima sută de ani. Oricât de clare și stabile ar părea lucrurile azi, la scara istoriei nimic nu poate fi exclus complet. Mai ales că metodele s-au rafinat iar o eventuală „dispariție” nu trebuie neapărat să se repete exact în același fel.
Există dubii serioase asupra rezervelor internaționale de aur și a răspunsului la întrebarea dacă totalul într-adevăr coincide cu suma părților. Ele țineau cumva de teoria conspirației până în 2013, când Germania a decis să își repatrieze cea mai mare parte a aurului, că au considerat că au destulă credibilitate oricum. Unele dintre terțele părți care îl țineau au onorat cererea deîndată, dar au fost și probleme. Partea deținută la Fed în SUA a încercat să negocieze un termen contractual deja lung, de 5 ani, la 7 ani de zile. Asta a stârnit o mulțime de nedumeriri. Păi de ce e nevoie de atât timp? Sunt, într-adevăr, niște sute de tone, dar asta înseamnă abia câteva zboruri pentru un avion special dedicat. Oare mai este tot aurul acolo? Oare trebuie răscumpărat din altă parte și autorităților le e teamă să nu ridice prețul dacă o fac prea brusc?

Ce riști dacă ții banii la bancă
Ce riști dacă ții banii la bancă

Până la urmă, Germania a reușit să-și aducă aurul vizat înapoi înainte de termen, în 2017. Însă întrebarea a rămas: ce se întâmplă dacă toată lumea o face? E fiecare lingou la locul lui, așa cum ar trebui să fie? Sau s-or mai fi rătăcit din ele?

Asta sau altceva, în momentul în care îți încredințezi banii altcuiva există întotdeauna un oarecare risc să nu îi mai vezi înapoi, a cărui natură de cele mai multe ori nu o poți anticipa. Știa regele Ferdinand că o să vină revoluție bolșevică peste țar?

Contează până la urmă dacă raportul dintre risc și beneficiu este calibrat în favoarea și nu împotriva ta.

De ce își țin românii banii cash și nu în cont
De ce își țin românii banii cash și nu în cont

Una tulbure

Problema „dobânzii”. În mod normal, aurul nu poartă dobândă prin natura lui, treaba lui e să stea și să toace bani cu paza, nu să fie împrumutat și pus la treabă. Însă pentru cei care au foarte mult, de trebuie să îl numere în lingouri, poate apărea și oportunitatea asta… Din start este dubioasă!

Ce face cineva care ia aur cu împrumut și e dispus să plătească dobândă pentru el? În cazul cel mai „fericit”, a furat deja aurul altcuiva și are nevoie de al tău ca să mimeze că încă există. În cazul nefericit, îl convertește în bani pe care îi pune mai departe la treabă, caz în care el nu mai e custode ci bancher care împarte riscul cu tine, iar aurul nu mai e aur ci hârtie.

România a fost în situația să primească dobândă pentru aur până acum mai bine de zece ani, lucru poate productiv dar dubios. Apoi l-a plasat natural, fără dobândă, fapt care la prima vedere este ceva mai liniștitor. Dar există undeva vreo garanție verificabilă că nu cumva aurul cu pricina a rămas în același regim dubios și doar am renunțat la dobândă? Pentru că în acest caz statul/poporul se alege cu ce-i mai rău din oricare variantă. Iar felul secret în care s-au făcut mutările nu face nimic să liniștească o astfel de suspiciune.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou