EXITCARD

regiuni-dezvoltare

Lucian Davidescu

Falimentul previzibil al „regiunilor de dezvoltare”

Este pe cale să se întâmple cel mai prost scenariu de regionalizare – cel în care capătă atribuţii regiunile de dezvoltare lăbărţate şi şchioape, desenate acum 15 ani prin alipirea de judeţe ceauşiste.

regiuni-dezvoltare

Rezultatul este previzibil – un haos şi mai mare decât cel de până acum – iată de ce:

În primul rând, componentele sunt cu probleme – judeţele au fost tăiate arbitrar, mutând localităţi dintr-o zonă de influenţă în alta. Problema este la limită gestionabilă la dimensiunile actuale ale judeţelor (ba chiar compensată uneori de raţiuni practice cum ar fi distanţele mai mici), dar se amplifică teribil atunci când – de exemplu – o zonă care ţine în mod tradiţional de Banat se trezeşte mutată cu totul în Oltenia.

comune-559x450

În al doilea rând, numărul regiunilor este prea mic – doar opt, deşi există aproximativ 12-15 oraşe cu potenţial regional. Asta înseamnă că majoritatea regiunilor vor avea două-trei centre de greutate aflate în competiţie şi chiar conflict – reţeta eşecului previzibil.

orientarea_polarizarii_urbane_2006_Thiessen-581x450

În al treilea rând, însăşi gruparea este dubioasă. Cel mai aberant exemplu este regiunea „Sud-Est”, făcută practic din resturi, care grupează 6 judeţe din trei regiuni istorice diferite, întinsă de la staţiunile litorale Mangalia şi Vama Veche până la cele montane Soveja şi Lepşa, tăiată de o Dunăre fără suficiente poduri, cu un centru de greutate în potenţiala conurbaţie Galaţi-Brăila, importantă demografic dar debilă economic şi altul în capitala de-facto, centrifugă, de la Constanţa. Dar probleme apar şi în alte părţi. În regiunea „Sud”, judeţele Ialomiţa şi Călăraşi înfiinţate în 1981, din raţiuni obscure, în forma actuală de cremvurşti, ele încurcă teribil orice încercare de grupare pe regiuni. Alt exemplu de proastă-delimitare este Transilvania istorică, împărţită între trei regiuni diferite.

logica-teritoriala

Și împărţirea administrativă din 1968, încă valabilă, şi politicile de după s-au făcut cu… ignorarea realităţii. Unul dintre principiile greşite susţinute şi atunci şi acum este cel că mai puţine niveluri administrative înseamnă mai puţine cheltuieli şi mai multă eficienţă.Principiul se dovedeşte în realitate complet fals – în momentul în care anumite servicii devin fie prea dese fie prea rarefiate. Prin constituţie, România are două nivele administrative subnaţionale – judeţele şi consiliile locale (municipiu/oraş/comună), însă de-facto ele sunt patru.

Există un nivel supra-judeţean, fie că e vorba de asocieri pentru construcţia şi exploatarea de aeroporturi, fie de propunerile de construire a spitalelor „regionale” (15), fie de centrele universitare. Și există un nivel subjudeţean, caz în care „municipiile” sau oraşele mai importante preiau în sarcina proprie servicii pe care comunele nu le vor putea asigura vreodată.

navetisti

Faţă de aceste două niveluri, judeţul este cel mai puţin relevant, un compromis căruia nimeni nu i-ar simţi lipsa, lucru care se vede şi în proiecţiile făcute de Universitatea din Iaşi (iată mai jos o propunere alternativă de împărţire făcută de centrul Cuguat-Tigris).

propunere-impartire

Există un caz în care această împărţire chiar a fost oarecum formalizată – Justiţia, formată din 15 curţi de apel a câte 2-5 judeţe, 41 de tribunale judeţene şi 177 de judecătorii distribuite câte 3-6 în fiecare judeţ.

instantele_civile

Însă cea mai mare problemă apare la nivelul „comunelor”, alipiri arbitrare de sate cu structură birocratică lăbărţată şi inutilă. Tipologia statistică a unei comune româneşti este următoarea: trei sate a câte 1000 de locuitori, cu 30 de angajaţi la primărie (chiar şi „urbanişti”!) care abia dacă poate plăti salariile din taxele colectate direct. Soluţia propusă de obicei pentru această situaţie este tot comasarea, care n-ar face însă decât să complice şi mai mult relaţiile sociale fără să aducă mare lucru în plus, decât economii minimale care vor fi folosite în beneficiul exclusiv al „capitalei” de comună. Cât de mare este însă risipa risipa? Păi un sat mic sau mediu are 500-1000 de locuitori, cam cât o asociaţie de proprietari urbană mai mare şi care plăteşte cel mult o indemnizaţie de nivelul salariului minim pe economie. Că plăteşte degeaba salariile a 10 angajaţi sau, după o eventuală comasare, a 5 angajaţi, e tot enorm.

deservire_bancara-581x450

În concluzie, o reorganizare teritorială care porneşte de la cele mai puţin relevante componente – judeţele – şi se rezumă la alipirea lor mai mult sau mai puţin arbitrară nu poate avea decât un rezultat mai rău decât situaţia de acum.

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *