Standard
Lucian Davidescu

Cine pierde și cine câştigă din negocierile despre climă

Circ şi operetă. Aşa ar putea fi descrisă în două cuvinte Conferinţa ONU despre Climă de la Copenhaga. Însă, în spatele cortinei, un grup de ţări şi companii tocmai au făcut ceva economii în timp ce altele îşi numără pagubele.

La capătul unui show istovitor şi dezorganizat, marcat de momente istorice ca discursul anticapitalism al lui Hugo Chavez, unul dintre cei mai mari poluatori, năvălirea lui Barack Obama şi a lui Hillary Clinton peste negocierile secrete dintre China, India şi Brazilia sau acordul încropit pe ultima sută de metri de preşedintele american şi premierul chinez, s-au anunţat şi rezultatele: Nu se schimbă mai nimic. Ce era de schimbat:

Principalul avantaj al conferinţei de acum era disponibilitatea SUA de a coopera, după ce refuzase să intre în protocolul de la Kyoto, semnat în 1997 şi aplicabil din 2005.

Concret: Principala măsură împotriva încălzirii globale este sistemul cap-and-trade, prin care fiecărei ţări îi este alocată o cotă de carbon. Cele care depăşesc cota, ajung să le dea bani celor care şi-au redus emisiile. România, de exemplu, care are doar 0,35% din emisiile de gaze cu efect de seră la nivel mondial, dar care raportează o scădere de 20% faţă de 1990, ar avea de luat aproximativ două miliarde de euro până în 2012.

SUA produce însă o cincime din gazele cu efect de seră, în creştere cu 18%. Intrarea în sistemul mondial de tranzacţionare ar putea costa SUA între 1% şi 4% din PIB, adică între 150 şi 600 de miliarde de dolari în fiecare an. Chiar şi aşa, Obama a anunţat intenţii bune. Însă, de data asta, opozanţii principali au fost China, India şi Brazilia, care merg acum pe aceeaşi strategie ca SUA acum 12 ani: „Lăsaţi-ne să ne dezvoltăm ieftin”. Ar fi fost dispuse să cedeze doar dacă SUA le-ar fi plătit costurile de eficientizare energetică. Ceea ce este, chiar şi pentru Obama, o factură imposibil de explicat contribuabililor americani.

Câştigă în felul acesta cei trei din patru tigri BRIC (Rusia şi-a redus emisiile), dar câştigă şi SUA, care are scuza că oricât a încercat n-a reuşit să intre în program. Mai câştigă ceva mărunţiş ţările lumii a treia. De pierdut, pierd statele care şi-au redus emisiile, voluntar sau involuntar (cazul României este al doilea).

În zona companiilor, situaţia este şi mai tristă. O parte au fost prevăzătoare, au încercat să anticipeze o decizie etică la Copenhaga şi au făcut din timp investiţii în eficientizare. Teoretic, le-au făcut mai ieftin. Practic, le-au făcut degeaba. În schimb, pentru poluatorii care nu au luat în calcul negocierile de la Copenhaga sau au anticipat eşecul, lucrurile merg înainte ca până acum, ba chiar cu un avantaj competitiv.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Victor

„…investiţii în eficientizare. Teoretic, le-au făcut mai ieftin. Practic, le-au făcut degeaba.”
Stiu si eu ce sa zic? Adica singurul scop pt care ar fi facute aceste eficientizari ar fi doar satisfacerea unui acord? Insasi ideea de la care s-a pornit intentia de incheiere a acestui acord (reducerea poluarii pt reducerea incalzirii globale) chiar nu mai conteaza DELOC?

Lucian Davidescu

@Victor
Dacă toţi ar face investiţii în reducerea emisiilor, ar fi ok. Problema e că nimeni nu vrea să o facă prea devreme. Amânarea înseamnă bani câştigaţi. E o speţă a dilemei prizonierului, iar o reglementare în senul ăsta ar asigura că nimeni nu trădează – adică „level playing-field”.

Tudor Cristea

Interesant ii ca subiectul asta este abordat, ca atare. Ar trebui inteles cit de futile sint de fapt aceste masuri de reducere a emisiilor. Insa ceea ce persista in mod evident ii acceasi confuzie, intretinuta de politicieni si presa, intre POLUARE si EMISIILE DE CO2. Astea nu sint acelasi lucru. Din pacate, atunci cind vine vorba despre efectul de sera, prea putini oameni pot emite o opinie competenta (asta-i pentru ca un model teoretic consistent este „perturbativ”, ceea ce contravine adesea intuitiei). Nu-i nimic rau cu eficientizarea, insa COP15 nu-i despre asta; inteleg sa platesc o taxa suplimentara care sa-mi aduca o alternativa energetica, dar nu vad de ce sa dau banii astia unor guverne corupte.
Lucian, cap-and-trade nu-i ce spui tu; re-alocarea este in cadrul unui singur sistem economic. Oricum, felicitari pentru luciditate.

Lucian Davidescu

@Tudor Cristea
Am sărit paşii explicativi dintre cauzele şi efectele cap-and-trade, ca să nu complic povestea 🙂 Acordurile de limitare a emisiilor forţează apariţia sistemului, iar tranzacţiile se „scurg” transfrontalier.

Sigur, e o întreagă discuţie despre cine ar trebui să primească banii. De exemplu, Deutsche Bank, care vrea să intermedieze o parte din tranzacţiile româneşti, a propus „naţionalizarea” cotelor de carbon, în sensul ca banii să nu-i mai ia companiile care fac reduceri ci doar statul.

Tudor Cristea

Chestia cu Deutsche bank n-am stiut-o si, de fapt, ii mai mare idiotie decit cap-and-trade. In statul kafkian (citeste romanesc), situatia va fi asa: daca eu am ferma de cartofi si nu produc cartofi dar nici CO2, atunci tot pot sa fac profit. Personal, nu pot decit sa jubilez ca farsa de la Copenhaga si-o aratat fata adevarata.
NB: cap-and-trade nu spune nimic despre cum banii se vor cheltuii… chestia transfrontaliera a fost mai mult sau mai putin „inovatia” COP15 ca sa atraga loser-ii intr-un deal reciproc avantajos…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Începând cu 1 octombrie 2019, Riscograma a început un proces de fuziune ireversibil cu standard.ro. Vă invităm să vizitați noul site și să ne urmăriți pe paginile de Facebook, LinkedIn sau Twitter.