Cum adica cine se ofera voluntar? Boc desigur
Oare a venit vremea pentru abolirea muncii?
Din pântecele crizei tocmai se naşte balaurul new-age al apocalipsei.
Împrumuturile ne copleşesc, resursele sunt pe terminate şi urmează o iarnă lungă, spun clarvăzătorii noii economii: urmează războaie, întoarcerea la sapă şi haznale cu cocoşei care aduc câştiguri la nesfârşit, de nici nu-ţi mai vine să-i cheltui.
O parte dintre fundamente sunt adevărate. O bună parte dintre resurse sunt în realitate consumate degeaba, pentru lucruri de care este nevoie la alte lucruri de care este nevoie la alte lucruri de care chiar avem nevoie. Iar ăsta a fost un lanţ scurt şi cu final fericit. Se poate mult mai rău.
Totuşi – în timp ce lanţurile de producţie s-au complicat – şi productivitatea teoretică a crescut, până la niveluri pe care rar le luăm în calcul. Un singur om poate produce – într-o economie avansată – mâncarea necesară pentru alţi 100 (sigur, dacă vrea e liber să dea cu sapa doar pentru el). Un altul poate produce toate celelalte bunuri fizice pe care le consumă zece.
Practic, pentru toate aceste lucruri este nevoie de calcul economic şi financiar. În jurul preţului, informaţia-care-le-spune-capitalurilor-ce-şi-când-să-facă, o întreagă reţea economică se dezvoltă. Contabilitatea şi băncile, birocraţia şi gulerele albe corporatiste, toate acestea au ajuns deja să cântărească cel mai mult în costuri.
Iar când tortul se mai micşorează şi nu mai e destul pentru toată lumea, evident încep propunerile: cine să fie aruncat peste bord? Bancherii? Acum! Avocaţii? Ieri! E reacţia firească. E forţa pieţei care testează dacă nu cumva costurile unei categorii care – în sens foarte larg – depăşeşte jumătate din costurile cu forţa de muncă aduce sau nu o valoare adăugată mai mare decât costurile.
În momentul când concluzia va fi clară, mulţi vor deveni brusc inutili, aşa cum aproape toate meseriile de pe lumea asta sunt sortite să devină. Însă cu costul – greu de imaginat – al dispariţiei preţului şi al unităţii sale de măsură, banul. Fără un reper măsurabil de cerere, ofertă, cost şi beneficiu, supravieţuitorii acestei apocalipse trebuie să-şi împartă iar sarcinile: unul să muncească gratis, de plăcere, iar ceilalţi nouă să stea. Ar fi visul ratat al comunismului, îndeplinit nu de socialism ci tocmai de capitalism. Poate criza de acum este un semn că e timpul. Rămâne un singur obstacol. Cine se oferă voluntar?
9 comentarii
există munci şi munci – in cele fizice omul a fost si va inlocuit relativ usor de masini; cu cele intelelctuale e ceva mai complicat. nu prea văd ce relevanţă are graficul de la început, cu procentajul celor ce lucrează în agricultură. nu poate fi decât de bine – din perspectiva progresului şi productivităţii – că SUA, de ex, poate exporta produse agricole, cu doar 0.7 din populaţie implicată în agricultură. şi da, un om poate produce mâncare pentru alţii 100, asta nu înseamnă şi că ceilalţi 100 beneficiază de ea. de obicei nu şi-o permit – deoarece preţul e stabilit de producător, pe baza cererii venite din partea celor cu oarecare putere de cumpărare (state bogate şamd). cei din Sahel trăiesc cu un dolar pe zi, alţii consumă zilnic dublul de calorii necesar. economie de piata, globalizare, individualism etc.
facem afacerea, ma bag io ala 1 din cei 10, si muncesc cu placere ca sa aiba de mancare si ceilalti 9 … dar cu o conditie : io sa am ( pe persoana fizica de preferinta ) acces la un bemveu, la o vila, la concedii in tari exotice, acces la servicii medicale de calitate ( acordate de un alt ins care tine in spate 9 lenesi ), etc. cam toate " bucuriile", insumate, de care s-ar bucura ceilalti 9 … nu de alta , dar le dau de mancare nu ? .. iar ceilalti 9 pot sa stea cuminti pe canapea si sa vegeteze pana or s-o mierleasca, ca nu o sa am probleme in a gasi alti 9 🙂
( da, stiu ca nu se scrie "io".. dar imi place 😛 )
Dan cred ca a surprins foarte bine situatia. El se ofera sa munceasca daca ceilalti 9 se rezuma doar la a avea de mancare si el e destul de productiv ca sa isi permita bmv-ul si celelalte enumerate. Problema e ca inca nu reuseste sa produca suficient sa isi acopere nevoile si atunci momentul cand 9 oameni nu fac nimic si au ce manca pe spinarea lui se tot amana.
Oamenii tot descopera nevoi noi pe care nu si le permit si amana momentul retragerii din munca. Deocamdata sunt putini cei iesiti din cursa acumularii, romanii fiind insa printre fruntasi…pacat ca au iesit prin abandon si nu prin saturare.
Capitalul acumulat si nivelul nevoilor il califica pe fiecare in categoria celor care se pot opri din munca. Cunoasteti cazuri?…eu nu prea.
In anii 50-60, pe cand toata lumea vedea progresul tehnologic ca ceva pozitiv, si pe cand inca erau proaspete castigurile clasei muncitoare (reducerea saptamanii de lucru de la 6 la 5 zile, a orelor lucrate pe zi de la 12 la 10 si apoi la 8, etc), se credea ca automatizarea va duce la http://en.wikipedia.org/wiki/Leisure_society
Poate cu exceptia catorva state vest europene care au scazut saptamana de lucru sub 40 ore, si care impun concedii de 5-6 saptamani, trendul nu este asa, ci invers. (Exclud aici masuri temporare de criza precum Kurzarbeit in Germania)
In USA din ce in ce mai putin oameni au concedii–cei saraci oricum nu isi permit sa calatoreasca, iar cei bogati sunt sfatuiti sa nu ia mai mult de o saptamana deodata pentru ca ar fi vazut ca un semn de neseriozitate.
Rezultatul acestui trend de "path of least resistance" in tari precum USA sau Romania este ca cei care mai au servicii lucreaza din ce in ce mai mult ca sa le pastreze, si cei care nu au se zbat din ce in ce mai greu sa gaseasca un job, sau sa inceapa o afacere (cu slabe sperante in timp de criza).
In acelasi timp, statele dezvoltate toate trec prin crize fiscale nu doar de scurta durata, ci datorita dezindustrializarii (ca nu pot concura la pret cu importurile chinezesti, si in timp de criza cumparatorii se uita mai mult la pret decat la calitate). Deci oamenii fara servicii vor avea din ce in ce mai putin ajutor de la stat, se vor retrage la tara sau vor sta pe capul rudelor, nu vor mai avea bani sa cumpere produse industriale (sau servicii) produse intern ci cel mult chinezarii, si cercul vicios va continua cum a fost si in depresia anilor 30.
Daca e sa dai crezare economistilor conservativi, depresiei doar razboiul mondial i-a pus capat, si guvernele sunt impotente; daca e sa dai crezare celor mai liberali, stimulusul fiscal masiv si abandonarea lui gold standard (in alte cuvinte deprecierea monedei pentru a incuraja exporturile si descuraja importurile) au fost solutia la depresie, desi a durat aproape un deceniu sa aduca roade (si a fost doar o coincidenta ca tot atunci a inceput razboiul).
Ce spuneam mai sus despre cum ma bag sa muncesc pentru alti 9 …. eh, vorbea idealismul din mine, scuze 🙂
Realitatea cruda este ca sistemul monetar care "inlesneste" miscarea bunurilor intre oameni in zilele noastre o sa aiba ca finalitate o chestie destul de grava … or sa fie 99 care o sa munceasca doar pentru mancarea zilnica si 1 care o sa se bucure de munca lor ( sau 999 … depinde cati mai raman dupa atacul care se da in acesti ani asupra omenirii ).
Oamenii sunt prosti, natura umana ii face sa fie asa … avem acei 5-10% din populatie care au o inteligenta suficienta pentru a "vedea" ce se intampla in jurul lor … iar ceilalti cad linistiti in capcanele intinse de sistem. In curand o sa vedem cum "corporatistii" se vor transforma in sclavi cu acte, cum taranii vor munci pamantul "altuia" , cum fermele prospere alta data vor fi coplesite de datorii si vor fi preluate in sistemul bancar si apoi vandute la baietii smekeri, vom vedea cum o foarte mica parte din populatie va controla resursele de apa si hrana ale omenirii . . . suna urat, dar daca deschizi bine ochii observi peste tot chestia asta…
Constatarile din articol sunt adevarate doar in mica masura, iar acelea doar in contextul accesului la energia ieftina produsa de petrol. Acest aspect se va schimba in viitor, iar multi s-ar putea sa se intoarca vrand-nevrand la sapa.
@RRRR
Asta nu! Altcineva?
@camil
Vorbesc, evident, de situaţia când productivitatea foarte mare şi acoperirea necesarului de muncă umană de către un nuăr foarte redus de “entuziaşti” vor face inutile sau contraproductive orice fel de condiţionări.
@Dan
Pei evident, dar nici n-ai voie să-i invidiezi că au şi ei la fel 🙂
@OvidiuR
Judecând la rece, s-ar putea să constatăm că nu-s chiar aşa multe nevoi… Depinde şi ce aşteptări are fiecare
@Alex Nicolin
Cred că-i supraestimată importanţa petrolului şi că nu-i deloc ieftin. Iar în lipsa constrângerilor economiei de schimb, ar deveni aproape inutil.
Vad peste tot in jurul meu instaurarea unui fenomen pe care l-as putea numi "oligarhia celor ce fac".
Castigurile de productivitate duc la disponibilizarea celor de pe banda, si-l inlocuiesc cu un singur individ capabil sa controleze calculatorul de proces care manevreaza banda. Acel individ devine din ce in ce mai specializat, pe o bucatica tot mai ingusta a spectrului cunoasterii.
Pentru corporatie, acel individ este valoros pentru ca fara el nu merge banda, dar banda este o realizare tehnica atat de particulara proceselor (de obicei secrete) ale corporatiei incat nu exista nici o facultate din lume capabila sa te pregateasca in manuirea ei.
In domeniul in care activez vad foarte pregnant fenomenul potrivit caruia tinerii absolventi de facultate nu stiu mai nimic, si pentru a-i transforma in angajati poductivi trebuie sa investesti ani de zile. Se pare ca o proportie tot mai mare a cunostintelor angajatului sunt specifice locului sau de munca, si tot mai putine sunt generice.
Acum 50 de ani, o diploma universitara era garantia unui post bine platit oriunde in lume. Astazi se poate spune aproape contrariul. Exista o inflatie teribila in acreditari academice, vanzatoarea are liceu si gestionarul facultate, iar in jurul meu majoritatea colaboratorilor au master facut si doctorat in curs, de obicei pe un cu totul alt domeniu decat cel in care profeseaza. Paradoxal, cele doua decenii de scoala nu-i ajuta in atingerea obiectivelor corporatiei pentru ca scoala e depasita de practica inainte sa o termini.
Hoardele de absolventi lovesc piata muncii fara sa fie capabili de "nimic", unde prin nimic se intelege nimic util corporatiei contemporane. Tuturor li se cere calificarea magica, pe care nici o facultate nu ti-o preda, eluziva EXPERIENTA. Adica li se cere sa fie deja parte a sistemului, sa cunoasca detaliile interne pe care matematic vorbind numai putini il pot cunoaste, pentru ca nu e nevoie decat de un singur operator de banda pentru a produce, sa zicem, toate tampoanele igienice din lume.
Cei care au experienta, oligarhi, castigatorii acestui joc piramidal suprem, privesc superior de la fereastra biroului corporatist oamenii inferiori care nu isi pot atinge potentialul pentru ca nimeni n-are vreun interes sa-i invete. In criza economica a secolului 21 nu masinile si bratele stau, ci creierele.
Fenomenul e greu de pus in evidenta pentru ca somajul asa cum e el calculat in mod traditional nu pune in evidenta structura tot mai bipolara a pietei muncii: o minoritate ultracalificata si bine platita, si o majoritate care someaza de facto, ocupand pozitii prost platie si dezumanizante, uneori lucrurile pe care si masinile refuza sa le faca. E mai ieftin sa angajezi un om la sortatul deseurilor decat sa cumperi un robot.
Va reusi piata libera sa creeze suficiente produse si servicii intelectuale pentru a compensa somajul de facto produs de productia materiala tot mai automatizata ?