Riscograma
Lucian Davidescu

Banii pensionarilor fac lumea să se-nvârtă. De unde vine puterea agenţiilor de rating

Nimeni nu mai ia în serios agenţiile de rating, cu excepţia celor care s-au obligat să le ia în serios prin contracte pe termen lung.

Ce înseamnă. Ratingul financiar trebuie, în mod normal, să evalueze gradul de risc şi profitabilitate al unei ţări sau al unei companii.

Cu cât ratingul este mai bun, cu atât riscul este mai mic. Cu cât riscul este mai mic, cu atât profitul aşteptat este mai mic. Pe măsură ce riscul creşte, rămân în joc doar investitorii care sunt dispuşi să mai şi piardă bani în schimbul unui profit mai mare.

Cum se foloseşte. În momentul în care se înfiinţează un fond de investiţii, managerul întocmeşte un prospect. Acolo, el scrie în ce tip de instrumente va investi, ce grad de risc îşi va asuma şi după ce repere va evalua riscurile. Agenţiile de rating sunt cel mai la îndemână instrument. În cazul fondurilor de pensii, raportarea la agenţia de rating este de multe ori obligatorie. Un prospect poate suna aşa: “Fondul, cu grad de risc redus, va investi doar în depozite bancare şi în titluri de stat cu rating minimum A la agenţiile Standard&Poor’s, Moody’s şi/sau Fitch”

Care sunt efectele. Managerii de active nu au prea mare încredere în agenţiile de rating ci mai degrabă în propria judecată. Nu aşteaptă o retrogradare când văd că o ţară e pe cale să derapeze şi nici nu se grăbesc să vândă fix în momentul în care s-a trezit la realitate. Însă nu toţi îşi permit să se comporte aşa.

Dacă ai promis în prospect că sub “A” vinzi, atunci vinzi. Majoritatea managerilor de fonduri de pensii sunt în această situaţie.

Dar câţi bani au fondurile de pensii? Enorm de mulţi. Peste 20.000 de miliarde de dolari, adică mai mult decât toate rezervele băncilor centrale sau decât toate companiile de asigurări. Practic, banii strânşi de pensionarii lumii civilizate sunt cel mai important flux financiar. Pentru ei se bat acum guvernele care nu reuşesc să-şi acopere deficitele bugetare.

De ce contează. Aceeaşi miză se află şi în spatele politicilor diferite ale SUA şi UE. Europa adoptă ca strategie austeritatea, de natură să conserve activele acumulate până acum. Dimpotrivă, SUA merge pe cartea inflaţiei, care redistribuie avuţia de la cei care au economisit către cei care s-au împrumutat.

Ce urmează. Acest conflict fundamental a generat o bună parte din actuala criză şi a spulberat parţial iluzia că economiile personale pot creşte la nesfârşit şi pot asigura bunăstarea de la un moment încolo.

Când prea puţini mai muncesc şi prea mulţi au bani care să le permită să nu mai muncească, inevitabil munca se scumpeşte iar economiile îşi pierd astfel din valoare, până când lucrurile se reechilibrează.