Riscograma

3 motive pentru care sistemul asigurărilor de sănătate a eşuat

Și de ce rămânem fără medici de familie

Înfiinţarea Casei Naţionale a Asigurărilor de Sănătate a fost probabil una dintre cele mai importante reforme ale ultimilor 20 de ani. Chiar dacă la început nu funcţiona exact ca o societate de asigurări şi păstrase multe dintre elementele sistemului anterior, se subînţelegea că ele vor fi eliminate în timp. Nu s-a întâmplat asta. Ba mai rău, toate principiile care ar fi dus la alocarea eficientă a resurselor au fost compromise. Astfel, toate avantajele unui sistem de asigurări au dispărut şi au rămas doar dezavantajele: o structură birocratică şi costisitoare care nu serveşte interesului public pentru care a fost creată ci doar interesului privat al politrucilor care se perindă pe acolo.

1. Prea puţini participanţi, prea multe excepţii.

De la început n-a fost o idee bună ca majoritatea activităţii din sănătate să fie susţinută dintr-o contribuţie colectată doar de la salariaţi. În România, numărul salariaţilor cu forme legale era prea mic şi a continuat să scadă. Mai mult, întregi categorii profesionale şi sociale au fost scutite de la plata contribuţiei pentru că “meritau”. Evident, asta a încurajat tentaţia puţinilor plătitori de-a păcăli sistemul.

2. Contribuţii diferenţiate, servicii egale.

Indiferent dacă un asigurat are salariul minim şi plăteşte 72 de lei pe lună sau are un salariu de zece ori mai mare şi deci plăteşte 720 de lei pe lună, serviciile de care cei doi au parte sunt absolut aceleaşi. Asta este o motivaţie în plus pentru care plătitorii simt că sistemul îi nedreptăţeşte. De asemenea, situaţia neagă însuşi principiul asigurării: contribuţia este un simplu impozit. Mult mai cinstit era ca sănătatea să fie finanţată dintr-o taxă generală cum ar fi TVA.

3. Muncă nelimitată, venituri plafonate.

Sistemul medicilor de familie funcţionează totuşi relativ aeficient. Cabinetele sunt private iar deciziile manageriale sunt autonome, ceea ce face ca medicii să fie foarte responsabili cu banii lor. De ce să cumperi la preţuri umflate când nu faci altceva decât să-ţi furi căciula? În total, cabinetele individuale, în care activează un sfert dintre medici, au consumat anul trecut doar 250 de milioane de euro. Asta înseamnă 6% din cheltuielile Casei şi sub 5% din cheltuielile publice totale cu sănătatea.

Totuşi calitatea serviciilor nu este atât de bună pe cât ar putea fi, pentru că autorii politicilor publice nu pot ieşi din blocajul mental de sorginte comunistă. Indiferent cât de mulţi pacienţi are un medic, indiferent cât de multe consultaţii dă, sumele totale pe care le poate încasa sunt strict limitate. Raţiunile din spatele acestui plafon sunt ca pacienţii să aibă parte de o oarecare calitate a serviciului şi ca medicii cu mai puţini pacienţi să nu fie excluşi din sistem. Însă soluţia găsită este absolut contraproductivă.

Alegerea medicului este liberă – asta înseamnă că un medic cu mulţi pacienţi se bucură de încrederea pacienţilor. Este firesc ca ei să fie răsplătiţi pentru asta iar medicii ocoliţi de pacienţi să fie penalizaţi. Sigur, de la un anumit număr de pacienţi în sus, medicul nu mai are timp fizic pentru consultaţii amănunţite. Însă soluţia pentru această situaţie este ca el să angajeze alt medic. În felul acesta, se rezolvă şi păroblema banilor şi cea a calităţii serviciilor. Medicii buni sunt răsplătiţi prin faptul că se pot extinde iar cei slabi îşi pierd autonomia şi devin salariaţi, sub supravegherea profesională a primilor. Aşa funcţionează selecţia naturală, iar orice încercare de-a schimba ordinea firească a lucrurilor duce la colaps – ca acum.


Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou