Valuto
justitia

Lucian Davidescu

România după Năstase

…sau de ce a ajuns soarta Justiţiei să depindă de un singur om.

Am un motiv personal să-l detest pe Adrian Năstase. Nu am martori direcţi, ca să pot spune public povestea, dar sunt destui care ştiu foarte exact despre ce-i vorba. În fine… un deceniu şterge o mare parte dintr-un resentiment îndreptăţit, dar nu chiar pe tot.

Am şi motive „impersonale”, la fel ca în cazul oricărui politician a cărui avere depăşeşte de zeci de ori salariul strâns din cariera de bugetar. Chiar dacă asta nu ajunge pentru o condamnare, este suficient pentru a şti cu cine ai de-a face. De data asta, un deceniu nu şterge mai nimic.

E treaba Justiţiei să facă legătura dintre logică şi fapte, şi probabil că locul lui Adrian Năstase este la puşcărie. Preferabil, cu probe cât mai clare şi pentru cât mai mulţi ani.

Dosarul „Trofeul Calităţii” nu îndeplineşte foarte bine aceste criterii, dar nici nu este automat o făcătură (ca atâtea altele). E doar unul din cazurile dificile, unde locul probatoriilor limpezi şi al deciziilor categorice este luat de nuanţe, doctrine, deliberări şi opinii separate. Cu toate câştigurile şi riscurile, mai bună de-atât nu va putea fi vreodată judecata omenească.

Dar tocmai pentru că nu este un caz clar, mă tem de caracterul exemplar al pedepsei pe care a primit-o Năstase, acum. După ani de cazne, pruncul şi apa murdară a Justiţiei se găsesc în aceeaşi albie şi suntem în situaţia teribilă în care ori le acceptăm pe-amândouă, ori le aruncăm cu totul.

Nu pot fi negate progresele Justiţiei din ultimii ani. Mai multă independenţă, mai mult curaj, mai multe orgolii legitime – toate sunt semne bune. Dar nu pot fi negate nici derapajele: de la dosare inepte până la motivări ruşinoase. Până la un punct, este de aşteptat ca lucrurile să meargă împreună. Timpul le va cerne şi, de obicei, le cerne în direcţia corectă. Nu inventăm roata: aproape toate democraţiile vestice au trecut prin faza în care se află România acum. Succesul stă în a zăbovi cât mai puţin.

Din păcate, destinul Justiţiei din România a ajuns acum să depindă de cazul şi de reflexele lui Adrian Năstase. Încercarea de sinucidere a lui Năstase poate stârni empatie şi respect pentru unii sau, dimpotrivă, neîncredere şi dispreţ pentru alţii. Nu cred însă că probează vinovăţia sau nevinovăţia. Puşi în faţa cătuşelor, îşi iau zilele şi criminali, şi nevinovaţi.

În schimb, cazul divizează şi mai mult o societate care trebuia să caute consensul. De-o parte, sunt cei care spun că tentativa de suicid e o făcătură sau că Justiţia şi-a găsit calea de aur. Nu şi-a găsit-o, nu încă. De cealaltă parte, cei care spun că Justiţia e o făcătură sau că funcţiona mai bine acum zece ani. Nu, nici vorbă, nu! Teribil este că nu mai contează adevărul şi nu mai contează cine are dreptate.

O eventuală casaţie din partea CEDO ar arunca în derizoriu ani de muncă, dar acelaşi lucru se va întâmpla dacă – în zeghe – Adrian Năstase reuşeşte să întoarcă în favoarea sa tot capitalul de antipatie strâns în trecut. Or, indiferent de caz, o naţiune merită mai mult de-atât.

Până acum, a avut mai mult: România a reuşit să facă paşi înainte în absolut fiecare guvernare, nu din meritul ci mai ales în ciuda politicienilor. Marile restauraţii au eşuat, dar micile reforme au rămas. În două decenii, România a făcut pasul de la republică bananieră la ţară „emergentă”. Nu înseamnă însă că traseul este garantat şi pentru viitor: America Latină demonstrează că plafonarea economică şi democratică este perfect posibilă.

Şi acolo, ca şi aici, sfârşitul apare când o societate e guvernată de emoţie pe post de judecată şi pe apartenenţa la gaşcă în loc de argument.

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Totul despre cardurile Viabuy| Paysera| Payoneer