cocosila-moromete-dumitru

Lucian Davidescu

De ce românii „nu vor” să muncească

Știți bine de ce-i săracă România, nu? Pentru că oamenii nu vor să muncească, pentru că primesc ajutor social de la stat. Ei bine, la Dăngeni – Botoșani abia acum a ajuns informația asta iar primarul s-a grăbit să dea shară-n-țară.

Destoinic primarele, leneși consătenii, a zis țara. Să li se taie ajutoarele sociale ca să pună osul la muncă. Iată de ce țara bate câmpii:

România are aproape jumătate din populație rurală, mult peste oricine altcineva din UE și dublu față de medie (la care oricum contribuie substanțial). Un rural oricum mult mai sărac și mai primitiv decât ce înseamnă în vest. Numărul fermelor „de subzistență”, care consumă mai mult de jumătate din ce produc, este uriaș: 3,5 milioane în România din cele 6,5 milioane ale întregii Uniuni.

Asta e o problemă istorică pe care România n-a reușit s-o rezolve. Iar politicile ceaușiste și post-ceaușiste au apucat-o exact de la capătul greșit: în loc de o dezvoltare organică, prin care să-i atragă pe oameni către activitățile mai bine plătite, au încercat să-i mâne către joburi care ori erau neproductive (ceaușismul) ori nu existau (post-ceaușismul).

„Cine chiar vrea să muncească își găsește” este o platitudine naivă. Sigur că cei mai buni își vor găsi de muncă, chiar și atunci când bătaia este de zece pe un post. Dar dacă ceilalți nouă, „mai proști” și care „nu vor așa mult” nu își găsesc, nici salariul primului nu poate fi prea mare.

Cam cât de rațional ar fi cineva să lase o certitudine, chiar modestă, pentru o incertitudine majoră și cam la fel de modestă?

Cât de mult sau de puțin voiau să muncească s-a văzut exact când s-au deschis granițele: Până acum, mai mult de două milioane de români și-au luat câmpii la propriu și s-au dus să muncească în agricultură sau alte meserii grele în Spania sau Italia, o bună bucată de vreme ilegal. Și despre ei se spunea că „nu vor să muncească”. Și totuși, n-au venit în România cele 40.000 de companii a 50 de angajați necesare ca să le dea de lucru. Păi și de ce să mai fi venit, după ce au auzit că „putorile” de români oricum nu vor să muncească?

Sigur că au plecat dintre cei mai ambițioși, mai talentați, mai isteți. Nu-i nici o bucurie. Dar de aici până la a trage concluzia că cei rămași nu-s buni de nimic e un pas uriaș. Sau trebuia să plece chiar toți, ca să-și demonstreze meritele?

România tocmai a ajuns exportator net de alimente, iar răposatul Culiță Tărâță și alți mari latifundiari n-au contribuit mai deloc la asta. Cea mai mare parte a producției o fac fermele ăstea micuțe pe care le avem, inclusiv cele de subzistență care așa mici cum sunt mai vând și pe la piață, când apucă, și mai hrănesc și niscaiva neamuri pe la oraș care „chiar vor să muncească” dar al căror salariu „decent de 10 milioane” se duce tot pe chirie și utilități.

Și totuși, mereu apar cazuri în care „nu găsești cu cine să faci treabă”, începând cu investitori de talia fabricii din Botoșani și ajungând la mici proprietari care caută zilieri să le lucreze terenul. De ce? Pentru că „nu vor să muncească”, desigur…

Iată și versiunea cealaltă:

Munca în propria gospodărie are o valoare proprie, pe care micul proprietar știe s-o evalueze destul de bine. Chiar și în bani dacă trebuie, dar în primul rând în termeni de cât de mult îi acoperă nevoile imediate. O fermă „de subzistență”, oricât de mică, îi va asigura proprietarului un adăpost și confortul alimentar, adică nevoile umane de bază. Ca să renunțe la asta, el are nevoie de un venit cu care să-și cumpere aceleași lucruri și de ceva în plus pentru deranj. Dar vaai, știe deja că fratele de la oraș care muncește pe cele „zece milioane” vine tot la el să ceară de mâncare. Deci care om rațional de pe lumea asta ar accepta așa un schimb?

După toate standardele lumii civilizate, să ai doar mâncare și adăpost dar nimic altceva înseamnă sărăcie cruntă (sigur, se mai schimbă standardele că de când cu criza mulți își doresc măcar atât, dar ignorăm deocamdată).

Orice altceva cere cash. Chiar și pentru niște cheltuieli minimale – plata impozitelor, factura la curent, caietele și creioanele copiilor. Ce să mai vorbim de luxul de-a te duce la crâșmă-n-sat, la un-leu-cinzeaca (rumoare revoltată în București, orașul-barurilor-ieftine-și-mereu-pustii).

Zilierii agățați din crâșmă cel mai probabil au depășit problema asta – doar sunt acolo pentru un motiv, pe cât de volatil pe atât de temeinic. Poate că muncesc șase luni pe an în Spania și nu-s dispuși să muncească pe mai puțin de jumătate din banii pe care-i iau acolo (cam mult, nu?). Poate că tocmai și-au vândut o recoltă și vor să se odihnească. Sau poate au vreun apartament la oraș și-l închiriază pe „cât face”, pe toată leafa unuia care „chiar vrea să muncească”. Sau poate unii chiar nu-s buni de nimic și trăiesc doar din furat, doar că nu-i corect ca asta să fie prima variantă.

Cam în punctul ăsta se încurcă planurile și se invită la masă ajutorul social, zis și venit minim garantat. Pe care îl iau poate și cei care-și permit un-leu-cinzeaca dar, mai important, și cei care nu și-o permit.

Ca oportunitate este mult de discutat, cu siguranță că existe și formule mai eficiente de-ai ajuta pe oameni – iată doar un exemplu, dacă ar trece odată legea interconectării micilor furnizori la rețeaua de electricitate, multe gospodării mici ar ieși din starea de semi-dependență fie făcându-și microcentrale pe biomasă fie livrând combustibil pentru cei care și-au făcut. Lichiditatea este imediată, fără toată logistica și toți nervii pe care îi presupune vândutul de legume și fructe la piață. Și mai există probabil alte 10 variante chiar mai bune, separat sau împreună – numai capacitate administrativă să existe

Ca valoare, „ajutorul social” este derizoriu – 142 de lei, adică un euro pe zi. Pentru banii ăștia, beneficiarul trebuie măcar teoretic să lucreze 72 de ore pe lună, deci pe 45 de eurocenți pe oră – jumătate din salariul minim. La sfârșit, din banii adunați, își poate cumpăra cam o cinzeacă întreagă de single-malt.

Gaura în bugetul public este cam jumătate de procent de PIB – o adevărată probă de eficiență a cât de mult poate fi ținută în crâșmă o zecime din populația țării, cu atât de puțini bani.

Dar iată că apare și ideea asta, că VMG ar trebui să dispară așa mic cum e el, pentru că îi stimulează pe oameni la un anumit stil de viață. Lucru care e de-a dreptul dăunător, nu de dragul VMG care așa cum am zis deja nu-i cea mai fericită rezolvare, ci pentru că igoră complet problema, deci orice altă posibilă rezolvare. Când minimum de cash pe care îl primesc acum dispare și e înlocuit cu nimic, viața lor va fi mai grea, da, dar tot nu vor ocupa niște joburi care nu există.

Nu își vor schimba stilul de viață pentru orașele din România, adică pentru o sărăcie poleită. Și nici orașele nu ar fi pregătite să-i primească, decât pe foarte puțini dintre ei. Îl vor schimba eventual pentru satele totuși prospere din Italia și Spania, și abia atunci vom descoperi poate că încă nu plecaseră chiar toți cei ambițioși, talentați, isteți. Și tot așa de la capăt, până când se rezolvă problema complet, prin emigrație.

Motivul pentru care țăranii refuză viața de oraș pe salariul minim este că totuși au deja o viață puțin mai bună, așa cum este ea. Ceaușismul îi momea măcar cu o casă ieftină, „cu veceu înăuntru”. Post-ceaușismul nu-i momește cu nimic, în afară de îndemnul „la muncă”.

Ceea ce până la urmă este corect ca principiu. Cererea și oferta, piața liberă e bine să funcționeze ca să se vadă clar – fiecare cât îl duce capul. Numai că regula asta funcționează și invers: dacă tu, angajator, ai propus o sumă și ai reușit să aduni doar o cincime din personalul pe care-l căutai, poate că legea cererii și ofertei tocmai ți-a șoptit nu foarte discret că ar trebui să licitezi mai mult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *