EXITCARD

taxa-pe-raft

Lucian Davidescu

Cum va scumpi statul alimentele din hipermarket

Exact acesta era titlul primului articol de pe acest blog, acum aproape 7 ani și nu prea e cazul de vreo schimbare. La vremea respectivă, ținta statului erau „taxele de raft”, fără de care cică (exagerând nu foarte mult) prețurile s-ar fi dus cumva la jumătate iar producătorii ar fi încasat dublu; că o avea asta vreo logică aritmetică sau nu.

Ideea de atunci bine c-a murit, dar iată acum alta care s-a materializat: minunea cu produsele românești – de fapt „lanțul scurt”. Magazinele mari vor fi obligate să preia din producția locală cel puțin jumătate din anumite sortimente.

Trist este că nici măcar nu este clar la ce se raportează jumătatea – aparent este vorba despre marfa expusă la raft, dar legiuitorul și-a prins urechile atunci când a venit vorba să se exprime exact și a pasat treaba către guvern, care să stabilească exact prin normele de aplicare (o fi constituțional?).

Dacă e vorba doar de prezența fizică pe rafturi, acolo unde cota nu este deja atinsă, măsura nu va face decât să reașeze proporțiile – marfă care în mod normal se vinde mai greu va sta mai răsfirată, ca să țină locul ocupat, în timp ce alta care se vinde va trebui să fie rulată mai des. Poate că se impune și o reproporționare a spațiilor de depozitare. poate vă amintiți gostaturile comuniste unde suprafața de vânzare era mai mică decât aia „din spate” – pustiu oricum în ambele deopotrivă.

Dacă ținta de 50% se va materializa ca plan de vânzări, devine mult mai complicat. Ce ar trebui să facă un magazin când vede că se formează o disproporție și îl paște amenda? Păi ar trebui să oprească de la vânzare marfa venită pe lanțul mai puțin scurt și să o lase disponibilă doar pe cea locală, în huiduielile clienților. Ar fi desigur penibil și critic pentru modul de funcționare al magazinelor. Cam cum ajunsese pe final rețeaua mic.ro a lui Patriciu, care pentru că nu plătea furnizorii ajunsese să aibă doar mărci bizare din anumite sortimente.

Soluția și aici este tot o formalizare de suprafață, dar mai complicată. Se va ajunge ca unii dintre producătorii locali să importe în nume propriu, să-și completeze astfel livrările și să își asume falsul pentru prețul corect. Pe scurt, mai multe mere „românești” aduse din Polonia, la preț mai mare și decât cele poloneze și decât cele românești dinainte, făcători de legi mulțumiți că au făcut o lege meseriașă, magazine mulțumite că o respectă și consumatori… asta e, cineva trebuie să mai și plătească.

Dacă s-ar opri aici consecințele poate că n-ar fi chiar catastrofale – doar o clovnerie fără sens de care se va uita repejor măcar pentru că nu are nici rost nici efecte. Însă este mai grav de atât, pentru că mai există și alte victime: tocmai cei pe care legea vrea să-i ajute.

Chiar dacă nu se potrivește cu clișeele vânturate public, realitatea este următoarea: hipermarketurile chiar vor să cumpere local, de pe lanțul cel mai scurt posibil. Șefii de magazine au ținte de achiziție, ambițioase dar totuși realiste de la caz la caz. 50% poate fi mult prea puțin în locurile unde există disponibilitate sau mult prea mult acolo unde nu există.

Desigur, disponibilitatea nu se referă doar la cantitate – nu are nici un magazin ce face cu producția de mere de sezon pe care vânzătorul a cules-o în două săptămâni cu zilieri și ar vrea s-o descarce pe toată odată în parcarea magazinului. Marfa trebuie să fie standardizată și livrată etapizat, constant, chiar și sub sancțiunea unor penalități. Din motivul simplu că exact asta caută clienții din hipermarket – să găsească mere oricând, nu doar o lună pe an.

Prețul nici nu contează foarte mult în ecuația asta, iar când magazinele găsesc un astfel de producător îl tratează ca pe un trofeu ba chiar se bat pe el. Motivul pentru care îl preferă este iarăși simplu – importurile, chiar și atunci când sunt mai ieftine, sunt vulnerabile la fluctuațiile mari de producție și la întinderea logisticii. Un camion întârziat de ambuteiaje sau lucrări la drumuri poate însemna o zi fără mere, deci clienți care n-au plecat acasă cu toate lucrurile pentru care veniseră.

Ce se întâmplă însă în clipa în care o anumită cotă devine obligatorie? Păi magazinele trebuie să-și relaxeze standardele de achiziție și o vor face doar acolo unde relaxarea este tolerabilă. Tot nu vor cumpăra basculantele de mere răsturnate în parcare, că n-au ce face cu ele. În schimb, vor fi obligați să închidă ochii față de cei care aduc produse de import și le dau drept românești, fie și dacă în felul ăsta își asumă indirect riscurile logistice despre care vorbeam mai sus.

Prin urmare, producătorii locali care în viitor vor reuși să se conformeze cerințelor nu vor mai fi trofee – forța lor de negociere scade, în favoarea celor care rezolvă lucrurile rapid, cu falsuri. În același dispreț al aritmeticii de care vorbeam la început, vom vedea cum consumul de produse „locale” crește chiar în timp ce producția efectivă scade.

Cât despre prețuri, hai să spunem că este teribil de greu scenariul în care ele ar scădea sau măcar sta pe loc.

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *