Povestea cu salariile mici și prețurile mari s-a cam terminat

Care sunt cele mai importante trei tendințe din economie și afaceri care ar trebui să ne rețină atenția în acest an?

„Vor fi șapte ani buni, apoi șapte ani răi” – așa suna o vorbă din folclorul Băncii Naționale pe la începutul acestui mileniu.  În „teren“ au fost cam nouă ani buni, urmați de doar doi răi. Din 2011 economia a intrat iar pe creștere, care doi ani mai târziu a devenit susținută și pe alocuri impresionantă. 2017 ar fi al șaptelea an de creștere, iar la final valoarea totală a PIB este posibil să atingă echivalentul a 200 de miliarde de dolari. Adică 10.000 pe cap de locuitor, lucru care mută simbolic România într-o altă ligă economică. Nu sunt semne că această tendință ar fi pe cale să se oprească, în lipsa vreunei catastrofe financiare de talia Lehman Brothers. Pe de altă parte, proverbialii șapte ani se apropie de final, așa că devine firească întrebarea „spre ce ne îndreptăm?“. Iată trei lucruri care probabil se vor schimba:

1. Salariile. Competiția pentru forța de muncă se simte deja – prea puțini angajați sunt acum căutați pe salarii prea mici. Angajatorii locali sunt în competiție directă nu doar între ei, ci și cu cei din restul UE. Regula cererii și ofertei șoptește că ar trebui să fie în curs și convergența de salarii, lucru care însă nu se întâmplă, dintr-o combinație nefericită de motive.

În primul rând, pentru că există un segment de angajați inerțial, care acum acceptă să lucreze local pe salarii mici și care practic definesc așteptările de piață. Este complicat pentru un manager local să explice, atât mai sus, cât și mai jos, de ce trebuie să ofere salarii mai mari când angajații existenți se mulțumesc cu ce au. Mai sigur pentru postul lui, pe termen scurt cel puțin, este să amâne extinderea și eventual să se plângă public că „românii nu vor să muncească“.

În al doilea rând, pentru că așteptările de preț din partea cumpărătorilor sunt încă exigente. De obicei, situația este aruncată sub umbrela „productivității“ – în mod eronat. Concret, angajatul de la McDonald’s București face și vinde la fel de mulți hamburgeri ca cel de la Viena, echipamentul de gătit este același, iar singura diferență de productivitate vine din faptul că în România prețul pe care clienții sunt dispuși să îl plătească este ceva mai mic. Pentru că la rândul lor au salarii mai mici, pentru că și clienții lor au la rândul lor salarii mai mici, pentru că… etc.

În al treilea rând, pentru că nu a existat până acum presiune administrativă suficientă pentru a rupe acest cerc vicios. Pe cât este de contestat salariul minim de economiștii din bănci și universități, pe atât a început să fie apreciat de antreprenorii din economia productivă. Creșterea prin lege nivelează terenul de joc și oferă o scuză bună pentru toată lumea care oricum știa că este cazul să o facă.

2. Prețurile. Inflația a fost negativă în România vreme de un an și jumătate și probabil va continua să oscileze în jurul lui zero. Presiunile deflaționiste continuă, chiar și în condiții de creștere, dintr-o conjunctură interesantă: consumatorii încearcă să reducă în continuare ponderea cheltuielilor de bază în buget, pentru a-și mări venitul disponibil.

Prețurile pentru mărfuri, în principal cele alimentare, vor continua să scadă – poate chiar mai mult decât se vede în statistici, ca urmare a diversificării ofertei și a modelelor comerciale. Este foarte posibil să apară însă falimente răsunătoare, ca urmare a presiunii prețurilor în jos și a salariilor în sus.

În cazul serviciilor, scumpirile vor continua, într-un ritm care probabil va începe să se apropie de cel al creșterii economice. Cauzele sunt pe de o parte așteptările salariale în creștere ale celor care le prestează, pentru că aici componenta muncă are o pondere mult mai mare decât în comerț, iar pe de altă parte veniturile disponibile în creștere.

Tot aici se strâng majoritatea oportunităților pentru afaceri noi sau pentru extinderea pe un alt palier al celor existente. Un singur exemplu: transportul aerian a continuat anul trecut creșterea cu două cifre, iar pe unele aeroporturi din provincie traficul s-a dublat de la un an la altul.

3. Investițiile. Pentru ca toate creșterile de mai sus să fie sustenabile, mai ales cele de venituri, este nevoie ca în continuare să intre capital extern în economie. Până acum, exporturile au fost singurul motor care a adus sume substanțiale de bani în țară.

Din nou contrar teoriei economice de manual, creșterile de salarii au șansa să aducă mai multe investiții străine, nu mai puține. Asta tocmai pentru că privilegiul primilor-veniți devine mai puțin relevant, iar avantajul comparativ al costurilor cu forța de muncă din România rămâne oricum substanțial. Cele mai multe oportunități aici sunt în zona agriculturii și a industriei alimentare, întrucât presiunea pe prețuri (și implicit costuri) nu este specifică doar României, ci se manifestă în întreaga Uniune Europeană.

Din partea sectorului financiar, șansele ca el să finanțeze direct economia sunt minimale – nu este o situație clasică de boom, în care companiile să aibă nevoie de lichiditate pentru extindere, ci mai degrabă de transformare, când antreprenorii caută și eventual găsesc oportunități în nișe considerate prea riscante pentru capitalul bancar.

Banii există însă, pentru că venitul disponibil în creștere a dus și la creșterea galopantă a depozitelor. Indirect ei vor ajunge în economie, iar cu excepția împrumuturilor acordate statului, cea mai scurtă cale vor fi probabil creditele ipotecare. Dacă surplusul de acum se va transforma într-o bulă, ea va fi tot una a construcțiilor.