Cum scapi de faliment, cu scumpiri sau cu ieftiniri?

Dilema prizonierului: Patronatele trâmbiţează scumpiri peste scumpiri, dar are cineva curaj să facă primul pas şi să rişte falimentul?

Cum arată o spirală inflaţionistă: TVA creşte de la 19% la 24%, lucru care antrenează o creştere teoretică a preţurilor de 4,2%. Toată lumea ar avea tentaţia să mărească preţurile cu acest procent, dar surpriză. La sfârşit paguba pare acoperită, însă puterea de cumpărare este mai mică.

Urmează runda a doua: toată lumea măreşte preţurile ca să poată cumpăra din nou la fel de mult ca înainte. Surpriză! Ne întoarcem de unde am pornit.

Bucla se poate repeta la nesfârşit, însă este imposibil ca toată lumea să recupereze banii pierduţi. De ce? Pentru că a avut loc un transfer permanent de avuţie: dintre consumatori către stat. Orice scumpire ulterioară nu face decât să ajute, şi mai mult, statul. Şi să încurce, şi mai mult, comercianţii şi consumatorii.

Companiile sunt în situaţia în care cel mai bun scenariu este ca niciuna să nu facă vreo scumpire. Este mai bine să facă de la început ajustările interne de costuri. Cu timpul, va deveni clar că ele sunt inevitabile.

Evident, în realitate lucrurile nu sunt atât de simple. Unii au privilegiul unor pieţe inelastice sau chiar al unor monopoluri. Din vârful lanţului trofic, ei pot pretinde să-şi acopere paguba, să îşi păstreze puterea de cumpărare sau chiar să obţină ceva profit de pe urma inflaţiei. Unii ar putea chiar să obţină toate aceste lucruri. Alţii vor constata în mod dureros că s-au înşelat atunci când şi-au estimat poziţia pe piaţă. Şi vor da faliment!

De fapt, teama de faliment – nu conştientizarea binelui colectiv – este mecanismul care poate ajuta la evitarea unei spirale inutile şi sinucigaşe a preţurilor. Iar Banca Naţională ştie asta foarte bine. Banii vor fi scumpi sau nu vor fi deloc.

Iar companiile ştiu şi ele asta. După un an jumătate în care au lipsit şi banii, şi clienţii, o scumpire poate echivala cu sinuciderea. Depinde şi de ce face concurenţa.

Dacă un singur competitor dintr-o piaţă dă tonul scumpirilor, se pot întâmpla două lucruri:
1.Ceilalţi îl urmează şi îşi aliniază preţurile. La sfârşit constată o scădere de consum, care le aduce o pagubă relativ uniformă.
2.Ceilalţi îl lasă în ofsaid şi îl privesc cum dă faliment. La sfârşit, îşi împart prada: îşi menţin puterea de cumpărare cu aceleaşi preţuri, dar volum mai mare.

Poate apărea şi situaţia inversă, în care un competitor încearcă să declanşeze un război al preţurilor. El poate lua forma unei campanii publicitare devastatoare de tipul „noi nu scumpim nimic” în comerţ sau chiar „noi ieftinim” în servicii.

Compania s-ar aştepta ca în felul ăsta să atragă suficient volum încât rezultatul să fie mai bun. Atenţie, nu neapărat mai bun decât în prezent, ci mai bun decât scenariul care va urma în mod normal. Aici, există trei scenarii:
1.Dacă nu-şi face calculele excelent, mişcarea asta îl poate duce direct în „bălării”.
2.Dacă ceilalţi iau o decizie asemănătoare, câştigul nu mai e atât de mare iar cei mai slabi de pe piaţă încep să cedeze.
3.Dacă competitorii nu se dezmeticesc rapid, atunci tocmai a obţinut poziţia dominantă pe piaţă.

În oricare scenariu, un lucru e cert. Nu contează marjele de profit, nu contează costurile. Statul va lua, într-un fel sau altul, ce are de luat, adică încă 5% din valoarea adăugată sau ce mai rămâne din ea. Asta, în medie. Pentru că unii nu vor pierde nimic iar alţii vor pierde totul.

Citeşte care vor fi efectele în economie ale creşterii TVA în România Liberă