Chiar așa, ce avem de ascuns?
Serviciule!
Remarca „dacă n-ai nimic de ascuns, n-ai de ce să te temi”, exprimată mai simpluț sau mai sofisticat în dezbaterea despre cum Securitatea SRI interceptează tot, mai poate fi cel mult obositoare.
Venind din partea unor jurnaliști este de-a dreptul degradantă – ei ar trebui să știe foarte bine care este valoarea unei surse confidențiale și pentru public, și pentru justiție. În acest caz, și jurnalistul și sursa au ceva de ascuns, și foarte bine că au!
Dar în realitate trebuie să admitem că nu astfel de ținte sunt miza principală a interceptărilor – cel mult ținte de oportunitate. Lucrurile „de ascuns” sunt mult mai multe și mai diverse.
Iar cele mai multe sunt ilegale – cele care pot fi urmărite inclusiv legitim, cu mandat; sau măcar imorale – care pot face cel mult obiectul șantajului. Așa că poate discuția are totuși rost…
Felul în care este formulată legea ține deja de standardul democratic – însă și mai importantă este practica: cât de mult poate fi forțată și când poate fi încălcată.
Pentru că, da, pot fi și situații în care interceptarea ilegală (!) poate fi oportună. Tot așa cum – oricât de cinic sau amoral ar putea suna – uneori violența poliției poate fi singura unealtă eficientă împotriva violenței familiale, până la punctul în care salvează vieți. Și tot așa cum aproape oricine poate deveni un torționar sadic dacă de asta este nevoie pentru a-și salva familia de un pericol iminent.
Dezbaterea despre Ticking Bomb Scenario chiar a existat peste Ocean, când cu memo-urile despre tortură. O școală de gândire susținea că, deși uneori este singura soluție, ar trebui ca ea să rămână ilegală – astfel încât agentul pus în fața deciziei de-a tortura un suspect să își asume complet gravitatea deciziei – punând la bătaie propria libertate. Această școală de gândire „sofisticată” a pierdut – a câștigat ideea mai simpluță de impunitate secretă și vedem unde am ajuns: între timp terorismul și-a fondat „stat” și îl apără cu un succes totuși neanticipat.
Tot așa cum probabil a existat și dezbaterea despre interceptări, care s-a soldat cu o politică dacă nu altfel măcar eficientă din ce arată dezvăluirile lui Snowden. Interceptările, care legal nu trebuia să vizeze teritoriul SUA, l-au vizat și au fost procesate iar informațiile trimise mai departe la toate nivelurile poliției. Treaba investigatorilor era să facă așa numita „construcție paralelă”: pornind de la pont, să găsească tot lanțul de probe astfel încât interceptarea inițială să nu mai conteze deloc și să fie aruncată la coș. Probatoriul astfel rezultat dădea, în fața judecătorului, aparența de legalitate perfectă. TLDR; „Curat neconstituțional, dar umflă-l!”.
Miza era însă mai mare decât salvarea aparențelor. O barieră legală dură, luată în serios de public dar ocolită în secret avea un dublu rol pozitiv. Pe de o parte adormea simțurile „prăzii”, care se credea la adăpost, pe de altă parte limita pe cât posibil abuzurile autorității, care se știa totuși în clandestinitate.
Tema a fost recent explorată recent și artistic, când în povestea decriptării Enigma a fost reluat mitul pe jumătate neconfirmat al bombardamentului orașului Coventry, care ar fi fost lăsat neavertizat de Churchill pentru ca germanii să nu realizeze că le-a fost spart codul.
Într-un scenariu ușor stângaci, decizia ar fi fost luată aproape în secret de însuși Alan Turing – geniu în matematică dar fără vreo poziție de comandă în realitate. Dar ideea este foarte validă: trebuie să cântărești foarte bine când și cât să folosești o armă secretă, pentru că dacă inamicul află că o ai se va feri. Acum nu era nevoie de nici un geniu ca să înțeleagă asta, un procuror ar fi fost de ajuns. Dar procurorii băștinași, pare-se, n-au trecut testul Turing de vreme ce făceau paradă de interceptări inclusiv cu tot felul de chiloțăreli.
Iar rezultatul, previzibil, n-a întârziat să apară. Toți hoții au încetat să vorbească la telefon. Amintiți-vă de când datează ultimele stenograme proaspete, că sunt mai bine de doi ani și deja erau doar doctori șpăgari sau profesori care luau pișcoturi la BAC. Între timp, până și ăștia au dispărut și acum ies la suprafață înregistrările vechi și foarte vechi…
…care să zicem că n-au fost auzite la vremea lor din lipsă de, mda!, urechi.
Și de-asta teza că „doar corupții se tem să fie ascultați” mi se pare de acum de o uriașă naivitate. Nu, deja corupții vor să fie ascultați, pentru că deja nu mai spun nimic la telefon iar înregistrările pot fi chiar o dovadă că „n-au nimic de ascuns”. Singura miză – și de-aia este cutremurătoare zbaterea SRI – a rămas partea imorală a lucrurilor, adică materialul de șantaj.
Nu este puțin lucru – informațiile de acest fel sunt o sursă de putere, una care poate fi folosită și legitim, da, pentru a obține apoi pe baza ei și informație relevantă! dar și ilegitim – pentru afaceri sau jocuri de putere.
Șantajul este el însuși o chestiune complicată în contractul social și cu atât mai mult în democrație și de aia ajunge să fie încriminat (unii zic că ar fi mai bine să nu fie, dar măcar deocamdată sunt minoritari) indiferent dacă se referă la fapte reale sau nu, legale sau nu. De exemplu, este evident că un politician cinstit este de preferat unuia corupt. Dar un politician corupt neprins va fi întotdeauna de preferat unui ministru corupt strâns cu ușa.
Primul își va păstra o minimă responsabilitate față de alegători, al doilea va face orice pentru a-și conserva secretul. Coruptul va evalua mereu oportunitatea de-a fura contra riscul de-a fi prins, șantajatul va fi obligat să joace pe principiul totul sau nimic.
Ca și în cazurile excepționale despre care vorbeam la început, factorul uman, responsabilitatea individuală, sunt decisive în a face ce-i mai bine de la caz la caz. Iar felul în care este organizat SRI, militarizat și clasificat din oficiu, nu este deloc încurajator.
Să luăm un exemplu extrem, absolut ipotetic – până la proba contrarie, cel puțin: o rețea de pedofili „pică pe interceptări”. Persoane importante, cu acces la informații și putere de decizie politică și economică. Apare întrebarea ce facem cu ei iar din această postură răspunsul poate că nu mai e așa simplu.
Într-un sistem civil, cel care procesează informațiile este obligat în primul rând de lege să sesizeze orice infracțiune – și la limită își poate asuma sau nu rațiunile de stat pentru care nu ar face-o. Tot ce riscă este un job.
Într-un sistem militar, omul de la cască este ținut de disciplina militară și de legea care spune că nu trebuie să divulge absolut nimic, sub riscul unor sancțiuni la fel de secrete. Își riscă cel puțin cariera și libertatea.
Ca exemplul cu pedofilii pot fi alte 100, dar l-am ales pe acesta, cel mai grav, dintr-un motiv simplu: De 15 ani, de la Kurt Treptow încoace, n-a mai existat nici un caz de pedofil străin care să înfunde pușcăriile românești, într-o țară unde nu de mult (uneori și acum) diplomații și șefii de multinaționale veneau ca într-un exil și eventual dacă primeau „sporul de lumea a treia”. În schimb, decizii iraționale și cârdășii inexplicabile – berechet!
Poate că ăsta este un simpluț delir paranoic, și asta devine cumva inevitabil când prea multe lucruri sunt secrete. Dar tot așa, poate că pentru confortul psihic al societății că este democrație nu maskirovska, poate că secretele ar trebui să fie mai puține.
Serviciule! „Dacă n-ai nimic de ascuns, n-ai de ce să te temi!”