Riscograma

Capcanele din programul Prima Casă

Vă amintiţi cum a început toată mizeria de acum? Peste Ocean, politicienii au promis şi au convins că oricine îşi va putea permite o locuinţă. Cum s-a sfârşit la ei şi cum începe la noi:

În 2009, prima ediţie a programului Prima Casă era o încercare aproape naivă de-a stopa prăbuşirea pieţei imobiliare, a construcţiilor şi a creditării bancare. Rezultatele s-au văzut: zero.
În 2010, guvernul insistă. Ce s-ar putea întâmpla dacă chiar va reuşi să obţină rezultate.

Mai întâi, ce s-a întâmplat în SUA:

Pasul 1. Ispita: garanţiile de stat. Cuplul magnific Freddie Mac şi Fannie May – fonduri guvernamentale de garantare – au promis că preiau riscurile băncilor care dau credite ipotecare pentru persoane cu venituri mici. Condiţia: 52% dintre clienţi să aibă venituri SUB medie.

Pasul 2. Schizofrenia.
Nu e greu de ghicit ce a urmat. Dacă tu, cumpărător din clasa de mijloc, mergi la bancă să te împrumuţi, banca trebuie să găsească încă un client care în mod normal ar mai fi muncit mulţi ani până să-şi permită o casă.
Adică, să mărească riscul portofoliului ca să obţină dobânzi mai mici din tiparniţa FED. How cool is that? Boschetar? Respiră? E perfect!

Pasul 3. Beţia: bula imobiliară. Bani mai ieftini înseamnă preţuri mai mari. Clienţi mai mulţi înseamnă preţuri şi mai mari.

Pasul 4. Lăcomia: hazardul moral. Preţurile din ce în ce mai mari dau senzaţia că vor creşte la nesfârşit. Mai contează dacă îţi permiţi o casă? Cumperi acum, vinzi mai târziu, păstrezi profitul. Toată lumea e fericită. Sigur?

Pasul 5. Delirul. Se termină boschetarii. Preţurile încep să scadă. Proprietarii încep să vândă. Preţurile scad şi mai mult. Unii se trezesc că locuinţa lor a ajuns să valoreze mai puţin decât suma de plătit la bancă. Nu mai plătesc. Executări silite. Preţurile scad şi mai mult. Spirala continuă.

Pasul 6. Nota de plată. De pe acoperişurile Freddie, Fannie, Bear Sterns, AIG, Citi, încep să se arunce şefi, cu paraşutele de aur. Numără rar. Când trec de zece, înseamnă că băncile lor sunt prea mari pentru a fi lăsate să cadă.

Începe dominoul şi ajunge întâi în Europa, apoi în România. Bursele încep să cadă. Piaţa imobiliară începe să cadă. Împrumuturile încep să cadă. Economia începe să cadă. Guvernele anunţă planuri anti-criză, fiecare cât şi cum poate. România nu se lasă mai prejos. Printre măsuri, „Prima casă 2”:

Pasul 1. Ispita: garanţiile de stat. Dacă dai credite de 60-75 mii euro, cu avans de doar 5% şi dobândă tot 5% (euribor+4), statul îţi promite că tu, bancă, nu vei pierde nimic orice s-ar întâmpla.

Pasul 2. Schizofrenia. Cu 3000 de euro avans, adică un descoperit de cont pe card, şi venituri pe familie de 600 de euro poţi lua un apartament de două camere pentru care să dai în fiecare lună 300 de euro rată. Probabil, tot atât dădeai chirie.

Până aici, lucrurile s-au întâmplat sau se întâmplă. Mai departe, aşteptăm consecinţele. Cel mai rău scenariu:

Pasul 3. Mahmureala. Ştie cineva sigur dacă preţurile chiar s-au oprit din cădere? Care va fi impactul executărilor silite amânate până acum? Dar al proiectelor terminate şi nevândute pe care constructorii le pictează pe dinăuntru cu cai verzi, ca să doarmă băncile liniştite? Care va fi efectul îmbătrânirii şi al migraţiei? Dar al creşterii Euribor de la 1 la 5%, adică a dobânzii finale de la 5 la 9%? Bani scumpi înseamnă preţuri mai mici, ofertă mare înseamnă preţuri şi mai mici.

Pasul 4. Depresia. La ultima întrebare, răspunsul e simplu. Dacă dobânda creşte de la 5% la 9%, rata lunară creşte de la 300 de euro la 450 de euro. Adică de la jumătate la trei sferturi din venitul familiei. Adică, venitul disponibil se înjumătăţeşte, de la 300 de euro la 150 de euro. O fluctuaţie de curs valutar sau o reducere de venituri poate să îl ducă chiar spre zero. Ce să faci în aşa situaţie?

Pasul 5. Stranger in bed. Numele adevărat al lui Freddie Mac este FHLMC. Pe Fannie May o cheamă FNMA. În România, garanţiile le dă FNGCIMM, o băncuţă guvernamentală care n-a căpătat până acum niciun nume popular (propuneri?).

Cum cine? Ea garantează miliardele de euro pe care băncile vor să le dea familiilor de la punctul 4. Dacă nu poate singură, îşi face asigurare. Dacă asigurarea nu ajunge, ne căutăm de bani. Deja vu!

Pasul 6. Nota de plată. Este România prea mare pentru a fi lăsată să cadă?

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou