productivitate-munca-romania-ue

Lucian Davidescu

Stat, privat, când vor creşte iar salariile?

Preţuri mari – servicii proaste, pe scurt, reţeta falimentului. Nici măcar statul nu poate scăpa de asta la nesfârşit.

Iar dacă salariile la stat au crescut mult mai repede decât permitea productivitatea, ajustarea e la rândul său mai dură. Acum, a venit nota de plată. Da, plătesc toţi bugetarii în mod egal deşi n-ar trebui. Da, o mică parte din nota de plată este preluată şi de sectorul privat. Dar asta contează mai puţin. Nu puteam trăi la nesfârşit din împrumuturi. Cu adevărat importantă este redistribuţia veniturilor în funcţie de productivitate, care ar trebui să urmeze.

Unele companii vor rămâne fără clientul de lux – statul – care nu se prea uită pentru ce şi câţi bani plăteşte.
Altele vor rămâne fără o pătură groasă de clienţi – bugetarii – şi vor fi forţate să ajusteze preţurile. Scăderi generalizate de preţuri în anumite zone nu sunt excluse. Sigur, nu suficient cât să acopere pierderea de venituri. Banii şi preţurile sunt doar o rezultantă matematică. Cu adevărat, contează alte două lucruri: productivitatea şi competiţia.

Competiţia este cea care forţează vânzătorii să ofere valoare pentru cumpărători, fie că asta înseamnă preţuri mici, calitate ridicată sau servicii bune. Tot competiţia îi forţează să-şi facă calcule pe termen lung. O marjă mare de profit azi poate lua două direcţii extreme pe termen lung: fie risipă urmată de faliment, fie investiţii care atrag productivitate mai mare.

Iar productivitatea este punctul dureros şi aproape nedrept al economiei. Pentru că până şi angajaţii productivi, uneori la niveluri egale sau superioare celor din Vest, sunt plătiţi la nivelul pieţei româneşti. De ce? Pentru că şi în capitalism funcţionează un sistem de redistribuire a resurselor. Unul bazat pe proximitate, mult mai eficient decât cel comunist. Orice injecţie de capital este, uşor, absorbită de furnizori, de clienţi sau de aparatul birocratic, chiar şi atunci când acestea din urmă rămân cu productivitatea la genunchiul broaştei. Invers, orice retragere de capital este simţită, mai mult sau mai puţin, de toată lumea.

În teoria economică, una dintre manifestările fenomenului este cunoscută sub numele “efectul Balassa-Samuelson”. Câştigurile de productivitate în industrie se traduc în scumpiri ale serviciior. Pare să n-aibă nicio noimă, dar explicaţia e simplă. În momentul în care productivitatea muncii creşte iar fabricile se bat pe muncitori cu salarii mai mari, angajaţii din servicii nu mai acceptă să muncească decât pentru venituri echivalente. Dacă nu le obţin, preferă să se recalifice în industrie şi să pună astfel presiune pe veniturile abia câştigate ale muncitorilor.

La fel, abia în momentul în care productivitatea din sectorul privat va creşte substanţial vom putea vorbi din nou de creşteri de salarii.

Cantitativ, sectorul privat s-a ajustat primul. Acum se ajustează sectorul public, tot cantitativ. Va urma ajustarea calitativă a sectorului privat. Abia după aceea vom putea cere calitate în schimbul taxelor plătite la stat.

Articol publicat în revista Corso

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *