Riscograma

Toată România intră în grevă fiscală!

Vrând, nevrând. Deja, prea puţini mai plătesc impozite în România, iar pentru asta sunt pedepsiţi după principiul „bate calul care trage”. Întrebarea e „când” – nu „dacă” – va rămâne statul cu căruţa-n drum.

În România, statul pretinde că ar trebui să primească o taxă pe muncă de 45%. Nu prea reuşeşte să-i obţină. Doar un milion de salariaţi care nu lucrează la stat declară mai mult decât salariul pe economie. În rest, oamenii îşi obţin veniturile sub diverse alte forme. Legale (drepturi de autor, PFA, firmă, offshore etc.) sau ilegale (bani în palmă, la negru). Ce face statul în situaţia asta? Îi pedepseşte pe cei care îşi declară totuşi veniturile, pentru că pe ceilalţi nu se pricepe să-i găsească.

Exact ca profesorii tembeli care-i pedepsesc pentru chiul în masă tocmai pe puţinii elevi rămaşi în clasă, după care se miră că nu mai vine nimeni la orele lor.

Impozitarea muncii este enormă pentru România. Pentru că nu suntem o ţară dezvoltată, cu care ne-ar plăcea să ne comparăm, iar contribuabilii au probleme în a-şi îndestula foamea înainte de-a plăti iluzorii dar scumpe servicii publice.
Potrivit Eurostat, rata medie de taxare a muncii a fost în 2008 de 40,9%. Era deja a opta cea mai mare din UE. În 2009, guvernul a mărit CAS cu 3,3 puncte, ducând România aproape de vârful piramidei. Un stat inteligent, Irlanda, se mulţumeşte cu 20%.

Dar n-avem cotă unică?

O mare minciună! Cota unică este doar o mică parte din ce pretinde statul. În realitate, avem doar un impozit foarte mare pentru toată lumea. Chiar şi pentru un salariu minim pe economie, un angajator are costuri de 40%. Știţi cât este salariul minim în România? 600 de lei brut. Știţi ce înseamnă 600 de lei? Nimic! Angajatorul plăteşte 773 de lei iar angajatul primeşte 461. Altfel spus, pentru un salariu de mizerie, de 110 euro, statul pretinde să fi încasat deja 75 de euro. Iar gradul de impozitare ajunge rapid la 45%, înainte ca salariul net să ajungă la 1.000 de lei.

Din banii ăştia ar trebui să vadă pensii, sănătate, educaţie, drumuri, nu-i aşa? Că doar de-aia ele există în statele cu impozite mari, pentru că statul „are bani”. Fals, fals, fals, fals!

E adevărat, România colectează la bugetele naţionale mult mai puţin decât ţările cu care ne-ar plăcea să ne comparăm: 32% în loc de 40-45%. Șia sta nu pentru că taxele sunt mici, ci dimpotrivă, pentru că sunt atât de mari încât aproape nimeni nu le mai plăteşte. De cheltuit, România cheltuie 40% din PIB, faţă de 50% din alte ţări. Poate am fi tentaţi să credem că cei 10% diferenţă se traduc în pensii mici, educaţie proastă şi sănătate lipsă. Nu-i aşa!

În România, pensiile costă doar 10% din PIB. Majoritatea ţărilor UE plătesc în medie 15 sau chiar mai mult. La sănătate se duc 4% din PIB, jumătate faţă de alte ţări, iar la educaţie 5%, deci cu un procent-două sub medie. În total, România cheltuie pentru pensii educaţie şi sănătate maximum 20% din PIB. Majoritaea ţărilor UE cheltuie cel puţin 30%! Pentru administraţie, armată, poliţie, investiţii şi prostii, România cheltuie 20%. Celelalte ţări cheltuie maximum 20%. În banii ăştia, ei au şi drumuri. Noi, nu!

Și totuşi, statul plânge după bani şi cere mai mult.

Oare cât de mare trebuie să fie frustrarea dacă eşti printre cei un milion care încă mai plătesc şi vezi cum în jurul tău toată lumea caută soluţii să nu mai dea niciun ban? Sunt două rezolvări: 1. Să o faci în continuare, cu încrederea că statul va dovedi în cele din urmă că ştie ce să facă cu banii tăi sau 2. să forţezi statul să ceară doar preţul corect pentru serviciile oferite şi să folosească banii cu cap.

Nu doar persoanele fizice autorizate sau „autorii” ar trebui să facă grevă fiscală, ci – mai ales – cei un milion de oameni care îşi declară întreg contractul de muncă. Cinstit vorbind, ei sunt adevăraţii şi eternii nedreptăţiţi ai sistemului: caii care trag.
Nu sunt puşi să stea la coadă, dar asta-i costă jumătate din salariu. Poate că pentru o parte din banii ăştia ar sta. Plătesc pentru „sănătate” o zecime din salariu, adică sute sau uneori mii de lei pe lună, dar primesc exact aceleaşi servicii ca unul care a plătit câteva zeci de lei sau de cele mai multe ori nimic. Plătesc pentru pensii un sfert din costul total suportat de angajator, dar nu sunt siguri că vor mai primi ceva, dintr-un sistem de colectare de care toată lumea fuge.

Da, de aici ar trebui să înceapă greva fiscală. Cereţi ca statul să impoziteze munca rezonabil, cu 25%, oricum asta este suma pe care majoritatea contribuabililor sunt dispuşi să o dea şi o dau în realitate. S-ar putea ca birocraţii să se sperie că rămân fără bani la „bugete”, dar asta doar dacă sunt bătuţi în cap. Atunci când contribuabilul este motivat şi are încredere, banii vin mai uşor. Dacă statul va folosi cei 25% exclusiv pentru plata pensiilor, milioane îşi vor declara brusc veniturile salariale. De ce? Pentru că este pe palierul formelor alternative de impozitare (profit+dividende, chirii etc) însă banii vor ajunge să se contabilizeze la pensie. Astfel se pot strânge uşor cei 10% din PIB necesari pensionarilor. Restul calculelor sunt aici: sănătatea se poate plăti din jumătate din sumele încasate ca TVA (5% din PIB), cealaltă jumătate poate merge pentru educaţie (5% din PIB). În felul acesta, contribuie toată lumea, după nevoi. Impozitele pe profit şi dividende sau orice alte câştiguri de capital pot finanţa uşor alocaţiile, ajutoarele de şomaj şi alte ajutoare sociale (4-5% din PIB). Iar administraţia, armata, poliţia, compania de drumuri ar trebui să-şi împartă taxele pe proprietate, redevenţele şi accizele. Dacă le colectează temeinic, pot ajunge împreună la alte 10% din PIB.

Nu-i aşa că pare simplu? Este simplu!

Însă statul îşi permite să fie incompetent atâta timp cât cei care finanţează tac şi înghit. Deja se bazează pe asta. Taxa pe muncă de 45% este mult superioară taxei pe capital, de 16%. În mod normal, n-ar trebui să fie nicio diferenţă. De ce există totuşi? Deoarece capitalul şi-a impus de mult punctul de vedere. I-a demonstrat statului că poate oricând să circule liber şi să se aşeze acolo unde se simte mai bine. În schimb, despre muncă statul crede că este captivă. Uneori are dreptate. În statul german, sau francez sau belgian sau oricare unde impozitele sunt foarte mari, munca este captivă pentru că acolo oamenilor le place să stea acolo, chiar primesc servicii bune de banii ăia aşa nu le arde să plece. Cel mult, îşi plimbă salariile prin off-shore-uri. În România, statul se înşeală teribil. Nu doar că graniţele sunt deschise, însă deplasarea fizică nici măcar nu este necesară. Deja, prea mulţi pot lucra de acasă pentru un angajator din orice colţ al lumii şi nu au niciun motiv să-şi declare veniturile. De fapt, nu sunt nici măcar obligaţi să cheltuiască banii aici, aşa că statul nu se alege nici cu TVA.

 

În 20 de ani, statul român n-a înţeles să se schimbe şi să lucreze în favoarea cetăţenilor săi. Funcţionează încă după principiile comerţului socialist. Galantare goale, marfă – rar, când este – e proastă, vânzători acri, dar care pentru o şpăguţă rezolvă orice. Pentru privilegiaţi, în schimb, există pensii speciale, spitale de lux iar Poliţia vine „la domiciliu” să le facă buletinele.

Un astfel de model nu se reformează niciodată de bună voie. Însă ameninţarea falimentului poate face minuni peste noapte. Când va deveni clar că statul este de fapt dependent de contribuabili, îi va trata pe toţi ca pe nişte privilegiaţi. Aşa este firesc şi aşa se întâmplă în ţările cu care am dori să ne comparăm. Numai că spre deosebire de noi, contribuabililor de acolo batjocura nu li se pare normală.

Când la batjocura taxelor mari şi degeaba se adaugă şi batjocura statului la coadă, este prea mult. Dar asta nu trebuie să se transforme într-un avantaj de negociere pentru stat. Cozile trebuie să dispară, dar nu ca o favoare în schimbul căreia guvernul să pretindă orice nivel de taxare ci pur şi simplu pentru că ele n-ar fi trebuit să existe niciodată. De-abia apoi începe negocierea.

Da, este timpul pentru o grevă fiscală. Una generalizată şi perfect legală: sunt zeci de modalităţi legale şi legitime prin care din câştigurile tale să dai statului atât cât ştii tu că merită, nu atât cât crede el.

Cele 36 de declaraţii pe care trebuie să le depună anual contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt o nerozie mai mare ca forfetarul.

Este amuzantă declaraţia liniştitoare a ministrului Şeitan cum că „nu sunt cozi” pe la instituţiile pe care le păstoreşte. Ar trebui să fie îngrijorat. Dacă şi-a făcut planul să încaseze bani în plus de la jumătate de milion de oameni, a anunţat regulile în penultima zi, iar în ultima zi „nu sunt cozi”, înseamnă că se îndreaptă spre un eşec monumental. Sau că nu şi-a propus nici un moment să încaseze bani. Este amuzantă şi declaraţia opărită a ministrului Vlădescu cum că „este de văzut” dacă plata prin drepturi de autor nu reprezintă o formă de evaziune fiscală. Dacă într-un an şi jumătate de ministeriat (şi încă pe-atât în Guvernul Tăriceanu) n-a văzut încă dacă-i aşa sau altminteri, ce-ar trebui să facă în momentul în care ar descoperi că-i evaziune fiscală? Nu cumva să-şi dea demisia şi să răspundă pentru că, prin neglijenţă, a păgubit bugetul statului? În fine, este amuzantă declaraţia impasibilă a premierului Boc cum că, de vreme ce n-a ajuns pe masa Guvernului, „situaţia nu există”. Lăsând la o parte logica defectă, situaţia tocmai de pe masa Guvernului a plecat. Dacă înjurăturile contribuabililor şi chiar cele ale funcţionarilor nu s-au întors acolo înseamnă doar că Guvernul a căpătat un excelent filtru imunitar: anticorpul nesimţirii. Mai lipseşte din poză doar preşedintele, care să spună că tonomatele au sărit să-şi apere privilegiile.

 Să recunoaştem, puţini plătesc taxe cu plăcere, din patriotism sau pentru că ar fi mulţumiţi de serviciile publice. Majoritatea contribuabililor o fac ori „pentru că trebuie”, ori, pur şi simplu, de frică. Şi, evident, o parte semnificativă evită, total sau parţial, legal sau ilegal, să plătească. Un stat înţelept convinge cât mai mulţi contribuabili să se mute către prima categorie, pentru a se putea lupta uşor cu cei din ultima categorie. Este prea dur pentru a fi exprimat în scris adjectivul potrivit pentru un stat care face exact pe dos. Adică face ca aceia care plăteau de plăcere să o facă doar pentru că trebuie, iar cei care plăteau, pentru că trebuie să îngroaşe rândurile celor care nu mai plătesc deloc. Poate dintr-o revoltă onestă, poate pentru că abia aşteptau un pretext, nici nu contează. Trauma celor care trebuie să plătească în plus este deja suficient de mare, iar principala grijă a Guvernului trebuia să fie să înşface banii cu maximă blândeţe. Nu încerc să le găsesc scuze celor care nu vor mai plăti deloc taxe. În primul rând, pentru că n-au avut niciodată nevoie de scuze. Apoi, pentru că, oricum, scuzele nu ţin loc de banii pierduţi de Guvern. Care, dacă ar face un calcul cinic şi rece, ar vedea că s-ar putea să încaseze chiar mai puţin decât până acum. Şi care va fi nevoit să-şi recupereze paguba tot din buzunarele celor încă rămaşi în sistem.

Asta se întâmplă deja. O fiscalitate enormă pentru România, de 45% din cheltuielile cu munca, face ca doar 4 milioane de oameni să mai plătească taxe integrale. Din aceştia, 1,5 milioane lucrează la stat, iar impozitele lor realimentează oala din care sunt plătiţi. Alte 1,5 milioane au salariul minim pe economie, fie că ăsta este sau nu câştigul lor real. Astfel, doar un milion de contribuabili declară venituri mai mari decât cel minim pe economie la nivelul de impozitare pe care şi-l doreşte statul. La cum arată lucrurile, în loc să crească, această cifră va continua să scadă – asimptotic – spre fatidicul zero. Ori asta, ori 500 de mii de oameni îşi vor depune personal, la Guvern, declaraţiile de venit. Pe toate 36, fiecare în dosar cu şină!

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou