Riscograma

Iată de ce actualul vot uninominal este cel mai bun posibil

La prima vedere, sistemul de vot care funcţionează acum în România poate părea inept şi şchiop. Dar atunci, de ce tocmai politicienii îl urăsc cel mai mult?

Gata, până şi liberalii i-au pus gând rău, deîndată ce s-au văzut pe cai ceva mai mari.

Şi democrat-liberalii ar vrea să scape de el, deşi teoretic începe să-i avantajeze. Social-democraţii, măcar, l-au detestat de la bun început. Pentru că…

1. Mai întâi trebuie să înţelegem foarte clar fundamentele: nu există sistem de vot perfect. E un impas matematic: reprezentativitatea (există măcar un parlamentar ale cărui idei se potrivesc cu ale mele?) şi responsabilitatea (există măcar un parlamentar pe care pot să-l sancţionez sau să-l confirm prin vot direct pentru ce face?) se ocolesc reciproc.
Majoritatea ţărilor aleg să sacrifice una din componente şi aleg fie votul pe liste fie votul direct. Soluţia de compromis poate fi folosirea ambelor în paralel sau croirea unui sistem hibrid, care să adune ceva din avantajele ambelor metode sacrificând cât mai puţin. România este în ultima situaţie, iar avantajul său este că are cel mai simplu dintre sistemele hibride.

2. Actualul sistem de vot sacrifică o parte din responsabilitate (să spunem jumătate), însă reuşeşte să păstreze neatinsă reprezentativitatea. Ceea ce nu-i deloc puţin. Iar argumentul pentru care cred că în România este nevoie ca reprezentativitatea să nu fie sacrificată este acela că ea permite apariţia unor partide mici care, cu timpul, să le înlocuiască pe cele de acum. Dacă România ar merge doar pe cartea votului uninominal pur, asta ar însemna stop-joc. Aceleaşi opţiuni pentru totdeauna: ştreangul, glonţul sau satârul.

3. (Dacă există un mare dezavantaj este dubla reprezentare. Când fiecare cetăţean este reprezntat şi de un senator şi de un deputat, pe care i-a ales similar, răspundrea se disipează. Situaţia poate fi rezolvată tot inovativ. De exemplu, prin diferenţierea celor care au fost aleşi cu peste 50% – ca senatori de cei care au fost aleşi după redistribuire – ca deputaţi.)

4. Inovaţia majoră – care de altfel stârneşte şi cea mai multă confuzie – este competiţia dublă. Un candidat se bate simultan nu doar cu competitorii lui din acelaşi colegiu, ci şi cu colegii lui din aceeaşi circumscripţie. Din acest motiv, el poate pierde de pe locul 1 – pentru că ceilalţi colegi de partid au avut tot locul 1 dar scoruri mai bune – sau poate câştiga de pe locul trei – pentru că a fost cel mai bine-plasat candidat al unui partid mic. El va reprezenta alegători din întreaga circumscripţie.

5. Pe de altă parte, unul venit de pe locul trei a avut o şansă rară, iar acum – dacă vrea să mai obţină un mandat – trebuie să-i convingă şi pe cei care nu l-au votat.

6. E o tragedie că a pierdut cel de pe locul I? Da, cu siguranţă, pentru el este.

Pentru alegători, mai puţin. Asta pentru că, în realitate, este vorba de cineva care a obţinut sub media unui partid care s-a clasat foarte bine. Adică un atârnător. Un listac pe stil nou. În mod normal, ar fi ajuns în turulal doilea, pe care putea (şi merita!) să-l piardă. Cazul Norica Nicolai este emblematic. Paraşutată de la Cluj la Călăraşi pentru a prinde sigur Parlamentul, a pierdut deşi avea puţin sub 50%. Cifră pe care candidaţii liberali locali au depăşit-o uşor.
Sigur, sunt şi excepţii, oameni foarte capabili, dar nu lor trebuie să le facă dreptate sistemul de vot .

7. Unul dintre marile dezavantaje ale sistemului uninominal pur este că există fiefuri, uneori de neclintit. Într-un colegiu unde partidul are susţinere de 80%, el îşi va permite să-l pună candidat pe Tatăl Hoţilor şi tot nu va scădea sub 50%. În sistemul de acum asta costă. Chiar dacă Tatăl Hoţilor este ales, altcineva – în alt colegiu – va pierde locul din cauză că numărul total de voturi al partidului e mai mic.

8. Chiar şi extrema cealaltă – a oamenilor aleşi cu voturi foart puţine (34 în cazul faimos al lui Koto Josef) – exstă o morală: fiecare vot chiar contează şi nu există lc neeligibil. Chiar dacă partidul te-a pus să faci figuraţie într-un colegiu în care stă prost, merită să te baţi pentru voturi, ca să-ţi ajuţi colegii şi ai totuşi o şansă de-a fi ales.

9. De ce nu le convine partidelor situaţia? Pentru că nu mai au control. Alegătorii şi hazardul pot refuza un scaun cumpărat cu bani grei sau pot propulsa figuri care nu răspund corect la comenzile de la centru.

10. Faptul că politicienii sunt nedreprtăţiţi şi supuşi hazardului nu e un dezavantaj ci, dimpotrivă, un avantaj. Asta îi va îndepărta pe oportuniştii care vor câştiguri mari ŞI sigure, în schimb ar putea lăsa loc pentru cei care nu depind de funcţii şi de şpăgi.
De ce nu se văd deja rezultatele? Pentru că e nevoie de timp.

La primele alegeri după noul sistem, au încercat cu vechile feţe. Evident, au ajuns cam aceeaşi oameni. Dar au şi rămas destui pe dinafară cât să apară semne de întrebare.
La a doua rundă de alegeri, probabil vor merge tot cu reţeta veche, de data asta perfect conştienţi de riscuri. Abia a treia oară vor realiza că singura şansă este să vină cu candidaţi rezonabili.
Există vreun traseu mai scurt?

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou