cheltuieli-educatie-pib

Lucian Davidescu

Cinci dovezi concrete că „reforma statului” a eşuat

Și zero poveşti de succes

Salarii. Nu doar că tăierile cu 25% s-au făcut anapoda – unii au primit în continuare salariile mărite – culmea nesimţirii! – pe baza unor norme de aplicare a legii clasificate ca „secret de serviciu”. Cazul din Ministerul de Interne este primul ieşit la iveală, însă datele INS sugerează că e de fapt un fenomen la scară largă. Primul set de date după tăieri, aferent lunii august 2010, arată o reducere medie de doar 15% în cazul angajaţilor din administraţie. Care bugetari primesc măriri de salarii chiar acum vom afla probabil peste 50 de ani.

De ce? Una dintre marile probleme atunci când este vorba de reformat statul este că nimeni n-are o bază de date unitară cu toţi bugetarii – cu atribuţii şi remuneraţie. Se discută despre ea de ani de zile, a fost promisă inclusiv de acest Guvern, dar n-a făcut-o nimeni, deşi ar dura doar câteva săptămâni. Reforma n-a trecut nici măcar de pasul ăsta.

Timp în care Legea Salarizării Unitare nu este aplicată, pentru că ar trebui să taie de la politrucii din administraţie şi să dea la medici. Până acum, singura „performanţă” în materie de salarizare este că medicii rezidenţi au fost trântiţi înapoi sub 1.000 de lei.

Pensii speciale. Ca şi în cazul măririlor de salarii votate aiurea şi neacordate, şi pensiile speciale tăiate încep să fie întoarse de justiţie. Aşa se face că economiile bugetare de acum s-ar putea transforma într-o povară şi mai mare pentru anii viitori.

Birocraţie. Funcţionează mai bine aparatul de stat? În continuare, birocraţia funcţionează după regula triadei de aur: pentru orice este nevoie de cerere scrisă de mână, copie şi adeverinţă – cel puţin câte una din fiecare. Se adaugă – opţional – număr de înregistrare obţinut de la altă coadă sau ştampilă, obţinută de la altă instituţie. Poliţia mai cere şi cazierul judiciar, eliberat de… altă secţie de Poliţie pe bază de cerere scrisă de mână şi… copie după actul de identitate.

Nu s-a schimbat mare lucru, cu o mare excepţie. Aici, reforma statului a însemnat că procedura a a rămas la fel, dar s-au redus posturile: cel mai bătrân funcţionar a ieşit la pensie şi n-a mai fost înlocuit. Prin urmare, cozile sunt ceva mai lungi.

Taxarea muncii. Contribuţiile totale ca procent din cheltuiala angajatorului au crescut cu 3% puncte procentuale în 2009, ajungând la unul dintre cele mai ridicate niveluri medii din Europa – 43%. Acum, se „plănuieşte” să scadă cu două puncte apoi să rămână aşa până în 2014.

Investiţii. Licitaţiile au fost tot timpul o bătaie de cap inutilă pentru politrucii români. Când n-au reuşit să le sară, au apelat la metoda caietului de sarcini. Ea presupune că, indiferent de preţ, câştigătorul este stabilit de o comisie în funcţie de nişte criterii tehnice bine-meşteşugite. România scăpase de năravul ăsta, la presiunile UE, şi a făcut chiar licitaţii în care conta 100% preţul, după o etapă de precalificare.

S-a terminat! Pentru autostrada Nădlac-Sibiu, pentru care ar trebui să dea bani UE, preţul a contat în proporţie de 30%, iar condiţiile tehnice – 70%. Prin urmare, pe unul din tronsoane câştigătorul a venit chiar de pe locul şase din şapte, la un preţ cu o treime mai mare faţă de cel mai bun. E vorba, evident, de un rege al asfaltului, specie care plânge şi stă din lipsă de bani pe autostrada Bucureşti-Ploieşti, dar care aşteaptă partea leului de la noua lucrare. Deocamdată, Bruxelles-ul încă nu ştie cum să răbufnească, dar se va hotărî în curând.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *