Urzeala SIF-urilor: două decenii de escrocherie
5 regi, 5 rebeliuni, 5 milioane de păgubiţi: cine va face din povestea SIF-urilor româneşti un scenariu de film cu intrigi politice medievale va confirma probabil că uneori realitatea bate orice ficţiune.
Șefii SIF-urilor par să fi câştigat bătălia decisivă în lupta pentru conservarea feudei pe care au primit-o acum 20 de ani, tocmai când părea pe cale să le scape printre degete. Ei au scăpat de interdicţia de-a-şi cumpăra acţiunile între ei după ce lobby-ul parlamentar a funcţionat în favoarea lor. După noile reglementări, fiecare dintre cele cinci SIF-uri poate să deţină câte 5% din acţiuni la fiecare din celelalte patru. Şi le poate avea la rândul său în acţionariat cu o pondere totală de 20%. De ce este asta important?
Cel mult 20-30% dintre acţionari se prezintă de obicei la AGA, iar recordul absolut a fost de 40%. Deci, dacă exploatează această permisiune la maximum, şefii de SIF pot face o cooperativă în care să se susţină reciproc până la adânci bătrâneţi, fără să le mai pese vreodată de ceea ce spun restul acţionarilor. Este finalul unei bătălii care a început acum 20 de ani şi care a văzut răsturnări care mai de care mai spectaculoase.
La începutul anilor ’90, prin „cuponiada lui Văcăroiu“ toţi românii majori primeau dreptul de-a subscrie acţiuni pentru 30% din întreprinderile de stat. Jumătate au făcut-o direct, iar restul au ales intermedierea aşa-numitelor Fonduri ale Proprietăţii Private, viitoarele SIF-uri. Fiecare dintre ele s-a trezit cu o medie de aproape 2 milioane de acţionari şi cu un portofoliu cât 3% din economia naţională. Dar şi cu o echipă de manageri numiţi administrativ, deopotrivă din rândul fostei poliţii secrete şi al noilor politicieni. Cum milioanelor de acţionari le era imposibil şi teoretic şi practic să se adune, şefii SIF-urilor şi echipele lor (în total, câteva sute de oameni) au avut de la început putere discreţionară. Dar şi grijă să nu o mai piardă vreodată.
Prima rebeliune (1995-1996):
Cuponarii. Prima provocare a venit repede din partea micilor acţionari activi, care alegeau să vină totuşi la AGA, să pună întrebări, să facă propuneri şi să voteze cum credeau ei că este mai bine. Replica conducătorilor de SIF-uri a fost însă rapidă şi decisivă. Au mers din uşă în uşă la restul acţionarilor şi i-au convins să le cedeze, prin împuternicire, dreptul de vot.
A doua rebeliune (1997-1999):
Bişniţarii. Acolo unde zăhărelul nu funcţiona, a apărut o nouă nişă în ecosistem şi un nou tip de prădător, cumpărătorul de cupoane, care plătea cash pentru o acţiune care era subevaluată şi drepturi de vot multiplicate. Aşa au reuşit să câştige influenţă personaje ca Sorin Ovidiu Vântu, Dinel Staicu sau Cătălin Chelu. Împotriva acestui tip de investitor, dar uneori cu concursul lor, pentru că nu voiau ca alţii să le mai urmeze exemplul, a fost introdus pragul de deţinere la SIF-uri (0,1%, ridicat în 2005 la 1% şi în 2011 la 5%).
A treia rebeliune (2000-2011):
Concertaţii. Asaltul acţionarilor a continuat când fondurile de investiţii serioase au mirosit sânge în oportunitatea de arbitraj. Astfel, SIF-urile valorau doar 10-20% din portofoliile de acţiuni pe care le deţineau. Reţeta de profit mare şi rapid: cumperi la preţ mic, preiei controlul, schimbi modul de administrare astfel încât să maximizezi profitul, vinzi scump. Ca să sară „pragul“, au adoptat mai multe strategii: alianţele naturale, între mulţi investitori mici; acţionarii-paravan, distincţi juridic, dar controlaţi din acelaşi loc sau propriul lobby parlamentar. Replica a fost tot o proptea legislativă: șefii de SIF-uri au cerut şi au căpătat dreptul de a anula voturi atunci când li se pare că participanţii la AGA acţionează concertat, adică au o minimă legătură între ei şi un scop comun. De exemplu, să-i schimbe pe ei.
A patra rebeliune (2011-2013):
Aliaţii. În tot acest joc la limită, şefii SIF-urilor au făcut concesii, pentru a obţine bunăvoinţa măcar a unei părţi dintre acţionari: au dat dividende generoase. Însă nu au făcut-o de pe urma performanţelor deosebite pe care le-ar fi avut în plasamente, ci din lichidări de pachete la companiile din portofoliu. Desigur, tactica asta nu poate merge la nesfârşit. La ce bun să câştigi un tron dacă te costă tot regatul? Aşa că, de anul acesta, adio dividende, iar de banii economisiţi şefii SIF-urilor se pot cumpăra între ei. Preţul ar putea creşte temporar, dar fără dividende şi fără puterea de-a schimba ceva, acţionarii vor rămâne complet în afara jocului. Game over? Aşa pare.
A cincea rebeliune (2014 – ?):
Cuponarii. Cele cinci SIF-uri valorează pe bursă 750 mil. euro, deşi companiile pe care le deţin fac aproape de două ori mai mult. Teoretic, fiecare dintre cei peste 5 milioane de acţionari rămaşi s-ar trezi cu un randament de 70% dacă managerii de fond ar lua cea mai profitabilă decizie din viaţa lor: autodesfiinţarea. Cum au evitat-o cu toate forţele atâta amar de ani, singura soluţie este tot cea politică. De fiecare dată când au eliminat câte un adversar, şefii de SIF-uri au eliminat şi câte o raţiune de a exista: nu fac educaţie financiară – ba chiar o detestă, nu ajută bursa – mai mult o compromit, nu mai au cui să-i obţină randament – doar toacă bani. Dar până când?