Bancheri vs. România – de la proces la război

Un nou punct maxim în războiul dintre bănci şi Români părea că nu mai poate fi atins după ce în 2010 două legi în favoarea consumatorilor, OUG 50 şi Legea Falimentului Personal, au fost întoarse din Parlament de lobby-ul bancar.

Totuşi, a fost atins, când însuşi FMI a salutat „intenţia“ guvernului de a înfiinţa un tribunal special care să judece toate procesele legate de clauzele contractuale abuzive. Nu este prima dată când FMI intervine pentru menţinerea stabilităţii băncilor împotriva drepturilor consumatorilor, dar acum situaţia este atât de compromisă din atât de multe puncte de vedere, încât distincţia dintre lege şi tâlhărie la drumul mare devine la fel de vagă pe cât era în Evul Mediu.

Aflați ce alte articole mai cuprinde ediția specială “Dincolo de Primul Milion”.

Ce scrie în raportul FMI:

„Riscul de instabilitate financiară care decurge din Codul de procedură civilă recent adoptat trebuie să fie atenuat. Punerea în aplicare a noului cod de la 1 octombrie 2013 a creat anumite interpretări ale prevederilor privind clauzelele abuzive care, odată aplicate la contractele din sectorul financiar, ar putea duce la interzicerea unor dobânzi, decizii cu impact retroactiv și procese de tip class action în ceea ce privește prevederile contractelor de împrumut. Aceste interpretări au fost deja sancționate în anumite cazuri judecate la instanțele inferioare, și ar putea deveni o sursă de instabilitate pentru unele bănci. Pentru a evita astfel de cazuri, autoritățile pun în funcţiune un nou tribunal specializat în București, pentru a asigura un cadru armonizat de aplicare a acestor dispoziții, în conformitate cu spiritul legii.“

Traducerea în limbaj omenesc:
– Noul cod civil (adaptat normelor UE) este defavorabil băncilor;
– Băncile au început deja să piardă procese;
– Băncile care pierd procese rămân fără bani, deci sunt mai instabile;
– Această situaţie trebuie să înceteze;
– Soluţia este înfiinţarea unui tribunal special, la care băncile să nu mai piardă procese;
– Dacă prin asta este îngrădit liberul acces la justiţie al cetăţenilor care sunt obligaţi să se deplaseze la Bucureşti pentru o speţă simplă, scopul a fost atins;
– Singura scuză pe care o putem născoci este un ipotetic „spirit al legii“, care ar spune că drepturile legale care ating stabilitatea băncilor se suspendă.
– Este greu de găsit compatibilitatea între punerea în operă a unui astfel de coşmar şi noţiunea de stat de drept. Normele provin din dreptul comunitar, se aplică în toată Uniunea Europeană şi sunt chiar obligatoriu de preluat în legislaţie. Nici de bănci cu probleme de stabilitate nu duce lipsă restul Europei.

Diferenţele sunt două.

Prima diferenţă e că în România bancherii au crezut că orice este permis, ignorând o informaţie de notorietate publică – aceea că după aderare România va trebui să preia normele UE, inclusiv pe cele care stipulează că o normă contractuală odată declarată abuzivă trebuie eliminată din toate contractele. Să ignori o aşteptare atât de banală e semn ori de incompetenţă ori de impruenţă – nici una din ele n-are loc în sistemul bancar şi oricum nu victimele trebuie să plătească.

A doua este că România este una dintre puţinele ţări UE care se află sub acord cu Fondul Monetar Internaţional, instituţie care încă nu s-a remarcat ca apărător al legalităţii sau legitimităţii. Cipru, de exemplu, a păţit-o chiar mai rău ca România – banii din conturi au fost ori confiscaţi ori blocaţi, cea din urmă restricţie funcţionând şi acum, după mai bine de un an.

În plus, există complicitatea făţişă a guvernului – care habar n-are ce s-ar face fără banii de la FMI, a Parlamentului – care se supune directivelor venite pe linie de partid, a BNR – care n-are vreo responsabilitate directă faţă de cetăţeni şi aparent chiar a unei părţi a justiţiei, de vreme ce direcţionarea dosarelor spre puncte cheie (tribunalul special sau ÎCCJ) e văzută ca o rezolvare.

Verigile „slabe“ în tot acest lanţ sunt cele unde punctul de comandă este mai puţin centralizat – instanţele ordinare, unde judecătorii aplică legea aşa cum au învăţat în şcoală nu după „spiritul“ dictat de FMI sau Parlamentul – unde responsabilitatea aleşilor e măcar împărţită între cei care îi pun pe liste şi cei care le dau votul. Suprimarea independenţei justiţiei a început deja, însă Parlamentul este impredictibil şi într-o direcţie şi în cealaltă.

Există un risc de care băncile refuză şi acum să ţină seama: cel politic şi social. Cu fiecare victorie a lobby-ului, cu fiecare drept negat, cu fiecare iniţiativă respinsă, creşte dispreţul şi presiunea publică, iar replierea este şi mai agresivă. Lucruri care acum câţiva ani păreau exagerate sunt acum banale, ba chiar aplaudate până şi de cei care n-ar beneficia direct, doar pentru că „a venit şi rândul lor“. Exact aşa s-a întâmplat în Ungaria, unde încet s-a strâns o masă critică suficient de mare încât să-l propulseze la Putere pe Viktor Orban, care apoi a şi pus în aplicare cele mai urâte visuri ale băncilor şi fondurilor de pensii.

Iată nişte exemple care ar putea fi copiate şi la noi. Prima idee vehiculată, în mai multe rânduri, a fost stabilirea unui moratoriu la plata ratelor pentru persoanele în dificultate financiară. Propunerea a fost băgată în sertar de guvern, dar de acolo a ieşit de fiecare dată să mai facă un pas. Mai recent, a apărut iniţiativa ca toate creditele în valută să fie rambursate la cursul şi dobânda din momentul acordării. Ea se bazează pe un opinia avocatului general al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, la cererea a doi cetăţeni maghiari, care lasă însă decizia finală la latitudinea statelor membre.

Şi este doar începutul. Până acum, bancherii au reuşit să câştige fiecare luptă cu românii, dar în continuare au toate şansele să piardă războiul.