Drumul spre euro

Ştiinţa politică spune că şansele ca o decizie majoră să treacă fără mare dezbatere publică sunt direct proporţionale cu distanţa în timp la care sunt anunţate. „Se mai schimbă multe până atunci”, este reacţia imediată, după care toată lumea uită. E drept că termenul iniţial a fost 2015, însă între timp a intervenit o criză financiară majoră şi o răsturnare completă de percepţie. Dacă înainte aderarea la euro era general-acceptată, la pachet cu aderarea, acum lucrurile s-au răsturnat cu totul: într-un sondaj INSCOP Research publicat anul trecut, 57% dintre cei chestionaţi se declarau împotriva adoptării euro şi doar 35% pentru.

Procente apropiate (50% vs. 20%) erau şi în Letonia, care a trecut la moneda unică de anul acesta. Însă letonienii s-au trezit în faţa faptului împlinit, din acelaşi considerent enunţat mai sus: n-au mai avut ocazia să se împotrivească. Însă Letonia era deja obişnuită cu o parte dintre constrângerile euro – cursul monedei naţionale era ţinut la paritate fixă cu moneda unică europeană. Din acest motiv, ţara a încasat din plin criza datoriilor suverane şi a fost obligată să echilibreze situaţia exclusiv prin austeritate.

Austeritatea a fost doar unul dintre motivele care au făcut euro nepopular cam peste tot, alături de şomajul care a devastat sudul europei, de dobânzile mici care s-au dovedit otrăvite după ce au alimentat investiţii imposibil de rambursat şi de odioasa confiscare a depozitelor din Cipru, însoţită şi astăzi de o măsură de negândit pentru o zonă de liberă circulaţie aşa cum se pretinde Euro: controlul capitalului.

Însă tot acest calvar are şi un revers: euro a adus şi avantaje, pentru cine a ştiut să le fructifice. Exemplul imposibil de reprodus este al Germaniei, care prin mecanismele uniunii monetare a reuşit să-şi păstreze competitivitatea şi să-şi stimuleze exporturile, devenind astfel puterea dominantă pe continent. Există însă şi exemple mai la îndemână: Estonia, penultima intrată, s-a folosit de euro pentru a-şi consolida redresarea economică aproape miraculoasă. Slovacia, care a aderat în 2009, a reuşit să crească puterea de cumpărare pe cap de locuitor în criză, pe când Cehia care a ales să stea pe afară nu reuşeşte să atingă nivelul din 2008. Finlanda sau Olanda, ţări care au reuşit să-şi ţină sub control datoria publică în interiorul zonei euro, se împrumută ceva mai ieftin decât Danemarca sau Suedia, care au făcut-o din afară.

Dacă pentru România – cu excepţia cazului în care apare vreo mişcare politică eurosceptică şi preia guvernarea în 2016 – dezbaterea pare de acum a fi încheiată înainte de vreme, are rost măcar discuţia despre cum va decurge acest proces şi despre care sunt avantajele şi dezavantajele lui.

Pentru România, mai mult decât toxicitatea unor dobânzi nerealist de mici sau decât folosirea politicii monetare ca stimulent pentru exporturi este teama de preţuri. Teama este justificată doar parţial.

Există o legendă urbană conform căreia în 2002, la introducerea monedei unice, toate preţurile din Germania ar fi fost schimbate unu-la-unu de la marcă la euro, practic o dublare. Ca în orice legendă, există un sâmbure de adevăr. Preţurile nu au crescut, ba chiar Germania a raportat o uşoară deflaţie în anul respectiv. Consultarea listei detaliate arată însă o singură schimbare spectaculoasă: ziarele într-adevăr şi-au dublat preţul, după ce au schimbat preţul de copertă de la o marcă la un euro, profitând probabil de ocazie pentru a încheia un război al preţurilor care nu mai putea continua. În Franţa de exemplu, ziarele erau dinainte 5 franci, adică tot un euro.

Desigur, în vestul Europei publicul este educat iar comercianţii sunt deprinşi cu etica. Dar oare putem spera să se întâmple la fel în umbra fostului Imperiu Otoman, sau toată lumea va profita de confuzie pentru a-şi rotunji veniturile? Există antidot şi pentru asta. În Cipru, care a adoptat euro în 2008, multe magazine încă afişează cu mândrie în vitrină certificatul de negustor cinstit emis de Ministerul Finanţelor. Principiul este simplu: comerciantul promite că nu va rotunji preţurile în favoarea sa şi, dacă angajamentul de verifică, primesc certificatul respectiv. Participarea este voluntară, aşa că nu se poate vorbi despre un control al preţurilor. Însă clienţilor le este mult mai simplu să ocolească un magazin care nu şi-a obţinut hârtia, decât să vină cu listuţa de preţuri vechi într-o mână şi cu calculatorul în cealaltă.

Însă inevitabil se vor scumpi serviciile şi utilităţile, într-un ritm ceva mai rapid decât ar fi făcut-o oricum – acesta este unul dintre aspectele mai puţin plăcute ale aşa-numitei „convergenţe”. Dar ce este convergenţa? Limbajul tehnic distinge doi parametri după care se poate evalua pregătirea unei ţări pentru aderarea la zona euro. Unul este convergenţa nominală, cu criteriile sale contabile pe care le ştim foarte bine: inflaţie cu maximum 1,5 puncte procentuale peste media celor mai performante 3 ţări, deficit de maximum 3% din PIB, datorie publică de cel mult 60% din PIB, dobânzi la titlurile de trezorerie cu maximum 2 puncte procentuale peste media celor mai performante trei respectiv variaţie de curs într-o bandă de cel mult 15% în cei doi ani dinaintea aderării efective. Tehnic, România îndeplineşte aceste criterii chiar în acest moment. Însă intervine şi un al doilea set, mult mai dificil de perceput şi de cuantificat: convergenţa reală.

Ca în orice ţară aflată pe un palier inferior de dezvoltare, salariile sunt de multe ori mai mici, dar şi preţurile sunt ceva mai reduse – în special cele pentru servicii sau pentru bunurile în care manopera, deci costul salarial, are o pondere mare. Convergenţa reală presupune pe de o parte – partea bună – o creştere a competitivităţii companiilor respectiv a bunăstării cetăţenilor, dar pe de altă parte – partea rea – alinierea în sus a preţurilor. Însă, în timp ce veniturile cresc diferenţiat, preţurile cresc la fel pentru toată lumea, ceea ce echivalează cu o creştere a procentului celor care trăiesc în sărăcie.

Pragmatic, problema se poate rezolva prin cât mai multe locuri de muncă şi dezvoltarea mai accelerată a zonei rurale, defavorizate. Însă aceste lucruri scapă în cea mai mare parte controlului politic şi administrativ. Singurele căi de urmat rămân reducerea nivelului general de taxare respectiv o strategie programatică de întărire a leului. Acestea, alături de disciplina cheltuielilor publice, sunt de fapt condiţii pentru ca aderarea la zona euro să devină un succes – altfel se va putea face oricum, dar fără vreun beneficiu.

Până atunci, greul îl vor duce exportatorii, lăsaţi fără instrumentul cel mai simplu de stimulare – deprecierea cursului valutar. Ţinta 2019 înseamnă cinci ani teribili pentru companiile care vând la export, în care trebuie să strângă toate şuruburile posibile pentru a supravieţui şi pentru care cel mai bun pariu este să se folosească de eventuala întărire a leului ca să importe tehnologie de vârf. Purgatoriul va fi răsplătit însă odată cu aderarea: odată dispărut riscul de curs valutar, afacerile se vor putea muta pe un palier mult mai favorabil: vânzări mai mari, contracte pe termene mai lungi, marje de profit mai consistente.

Dar salariile? Aici există o veste bună şi una proastă: Aderarea la euro va ajuta cu siguranţă la creşterea majorităţii salariilor chiar mai rapid decât a preţurilor – asta s-a întâmplat peste tot. Însă e valabil doar pentru cei care vor reuşi să-şi păstreze locul de muncă, iar în acest caz rata de certitudine scade – pentru că şi şomajul tinde să crească peste tot unde volatilitatea cursului dispare.

Bilanţul? Până acum câţiva ani concluzia era simplă: adoptarea euro era oportună măcar pentru a scăpa de riscurile generate de incompetenţa clasei politico-administrative din România. Între timp, şi clasa politico-administrativă de la nivelul Uniunii Europene şi-a demonstrat cu prisosinţă incompetenţa. Aşa că alegerea, care ne e oricum refuzată, n-ar mai fi deloc uşoară.