Riscograma

Cum se poate tăia taxarea muncii la 25%

O variantă alternativă la „taxa de solidaritate”

Notă – scurtă introducere pentru explicarea graficului de mai sus. Potrivit celor mai recente date de la Eurostat, pentru 2015, taxarea muncii în România pentru salariile mici a scăzut la 38,3%, imediat sub media UE dar încă ușor peste linia mediană. Motivul este reducerea succesivă de CAS, contestată vehement la vremea ei. În anii dinainte, atinsese un vârf de peste 43%, care plasa România pe locul 7  european și mondial. În contextul ăsta, numărul locurilor de muncă a reușit să crească cu jumătate de milion deși salariul minim s-a dublat. Asta dovedește că nivelul taxării (mare) este principala problemă a pieței muncii și nu nivelul salariilor (mic). Și că loc de măsuri curajoase există. Cu singura condiție ca ele să nu inverseze alte măsuri curajoase care s-au dovedit bune.

Spre deosebire de altele, cum a fost impozitul pe gospodărie sau cum este acum impozitul pe profit înlocuit cu cel pe cifra de afaceri, impozitarea diferențiată a veniturilor este tehnic aplicabilă. Dar nu neapărat și oportună!

Măsurile propuse – scutirea de impozit pentru salariile sub 2000 de lei (sumă care va reprezenta și salariul minim) și introducerea „taxei de solidaritate” pentru ce depășește 10 salarii minime – reintroduc practic, pe ușa din dos, impozitarea progresivă în trei trepte. Lucru care n-ar fi automat rău dacă ar funcționa contabil, adică dacă n-ar schimba comportamentele de plată.

Însă este destul de predictibil ce se va întâmpla. Pe de o parte o mișcare de crowding-in în zona netaxabilă, cu plata a ce depășește la negru. Pe de altă parte o mișcare de crowding out în zona „de solidaritate”, unde angajatorii vor căuta formule de a plăti „la gri” prin alte forme contractuale. La sfârșit, rezultatul va fi o gaură „neprevăzută” la încasările bugetare din cauza distorsiunilor produse, care ar atrage după sine alte taxe care vor atrage alte distorsiuni și tot așa.

Practic exact invers decât s-a întâmplat la introducerea cotei unice, când ponderea încasărilor din impozitul pe venit a reușit cumva, ca prim magie, să crească.

Nu înseamnă că este bine cum e acum când taxarea muncii este în continuare prea mare*, așa că ceva ar trebui probabil să se întâmple mai devreme sau mai târziu.

Iată o variantă care ar putea să mulțumească pe toată lumea: și pe cei care vor liniaritate (cotă unică) și pe cei care vor solidaritate (impozit progresiv) și pe cei care vor taxe mai mici (indiferent sub ce formă).

Taxarea de bază

Toate veniturile se taxează obligatoriu cu 25% (sau maxim 30%). Sumele colectate se varsă în contul contribuției la asigurările sociale, în limita a 10 salarii minime pe economie. Ce depășește această sumă devine impozit pe venit. În felul ăsta se păstrează și impozitarea liniară, simplă, a veniturilor, dar este introdusă și componenta de solidaritate.

Concret, până la un plafon salariatul plătește pentru el după care, pe măsură ce salariul îi crește, plătește și pentru alții. De altfel, așa funcționează peste tot taxarea „progresivă” – cu cote în creștere la impozit dar contribuții sociale plafonate, balans care face ca diferențele să se aplatizeze destul de mult.

Exemplu de funcționare:
Angajat pe salariul minim: 400 de euro brut, 300 de euro net, CAS 25%, impozit 0.
Angajat pe salariul mediu: 800 de euro brut, 600 de euro net, CAS 25%, impozit 0.
Angajat pe salariu mare (10 minime): 4000 de euro brut, 3000 de euro net, CAS 25%, impozit 0.
Angajat pe salariu foarte mare: 10000 de euro brut, 8000 de euro net, apoi CAS 10% și impozit 15%.
(asta la plafonul de 10 salarii minime. La un plafon de 5 salarii, de exemplu, ar ieși 5% CAS și 20% impozit).

Așa poate crește și salariul minim fără costuri la angajator!

Salariul minim este acum de 1450 de lei brut, asta înseamnă cheltuială de aproape 1800 de lei la angajator și 1065 de lei în mâna angajatului. Salariul minim este „mărit” la 1800 de lei, cu efort suplimentar ZERO la angajator. Angajatul va lua net 1350 de lei (300 de euro!), adică cu 27% mai mult decât ia acum. Iar dacă sunt abolite și tichetele de masă și incluse în salariul minim, acesta va putea sări de 2000 de lei brut cu costuri suplimentare minimale.

Deducerile suplimentare

Opțional, angajatorul poate acorda beneficii suplimentare, dar deductibile fiscal în limita a încă 25% din salariul brut: pensie privată, asigurare de sănătate etc. Pentru anumite categorii – grupele I și II de muncă sau categoriile care beneficiază de pensii speciale această contribuție (sau o parte din ea) ar trebui să fie obligatorie, suplimentare care cade în sarcina angajatorului. Pentru restul, poate rămâne opțională și deductibilă.

Exemplu de funcționare:
Angajat pe salariul minim grupa 1 de muncă: 450 de euro (+12,5%) cost angajator, 400 de euro brut, 300 de euro net -> reținere finală o treime din cost.
Angajat pe salariul mediu grupa 2 de muncă: 1000 de euro cost angajator (+25%) cost angajator, 800 de euro brut, 600 de euro net -> reținere finală 40% din cost.
Înalt magistrat (10 salarii minime): 5000 de euro cost angajator, 1000 de euro virament în contul pensiei speciale, 4000 de euro brut -> 3000 de euro net -> reținere finală 40% din cost.
Angajat pe salariu foarte mare: 10000 de euro cost angajator (rămâne constant pentru că aici e opțional), 8000 de euro bază de calcul după deducerea beneficiilor, 6000 de euro net. Reținerea finală ajunge la 40% din cost, din care CAS 8%, impozit 12% iar restul beneficii individuale deductibile.

Așa pot supraviețui și fondurile de pensii!

Pentru fondurile de pensii private asta ar însemna o gură de oxigen. Chiar dacă mulți angajați se vor retrage din pilonul 2, unii vor putea intra pe pilonul 3 cu sume mult mai mari decât acum, întrucât crește deductibilitatea. În același spațiu fiscal se poate dezvolta piața asigurărilor private de sănătate.

Dar statul cu ce se alege?

Impactul contabil în buget ar fi negativ. Pe termen scurt, doar o parte din bani se vor putea recupera din volumul TVA și din accelerarea consumului. Însă efectele pozitive ar apărea nu după mult timp: reducerea muncii la negru, creșterea ratelor de angajare, locuri de muncă noi create prin consumul suplimentar.

Pentru structura bugetară, unele lucruri se rezolvă pe când altele se complică teribil.

Pe de o parte, bugetul asigurărilor sociale, care acum este într-un deficit cronic, probabil că ar ajunge să se echilibreze în scurt timp.

Pe de altă parte, bugetul casei de sănătate, la rândul său pe minus, ar dispărea cu totul iar banii ar trebui mutați din alte părți. Nu-i o tragedie așa mare cum ar putea părea, rău e acum, când aproape întreaga populație este acoperită din contribuțiile mai mari sau mai mici a doar un sfert. O primă economie ar apărea din eliminarea costurilor inutile de colectare la toate nivelurile.

Șocul contabil ar trebui redus pe cât se poate, eventual prin creșteri cu impact mic în alte părți: de exemplu cu un punct la TVA, cu câțiva bani la accize sau cu niște zeci de procente la impozitele încă foarte mici pe proprietate.

La final, tot există cvasi-certitudinea că bugetul primului an în care se aplică măsura va sări din parametri de deficit conveniți cu Uniunea Europeană. Vestea bună este că totuși se poate, pentru că există o dispensă solidă pentru schimbări de politici fiscale de tip „one-off”.

* Principala problemă care face acum nesustenabil bugetul de pensii nu este una contabilă ci mai degrabă structurală: numărul de angajați cu forme complete este în continuare foarte mic. Unii au plecat în străinătate din cauza salariilor prea mici, astfel că mărirea salariului minim ar rezolva din problemă. Dintre cei rămași, mulți găsesc formule la gri sau la negru care să le permită să nu plătească din impozite. Provocarea unei politici economice cu șanse de succes nu poate fi doar de a închide contabil fiecare an în parte, că în felul ăsta colapsul tot va veni mai devreme sau mai târziu ci de a mări numărul contribuabililor din economie.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou