se_repulen

Lucian Davidescu

De ce România e un stat feudal

Sub tencuiala unui stat modern scârţâie din toate proptelele – vechi şi noi – o şandrama feudală. Sistemul de funcţionare e suveica post-privilegiu-tribut.

România nu este stat social. Din 40%, cât sunt cheltuielile publice ca procentaj din PIB, doar jumătate merg către pensii, sănătate sau educaţie. Cu o administraţie în cote rezonabile, România ar putea avea chiar excedent bugetar.
Nu este nici stat capitalist. Pentru fiecare leu investit, o companie trebuie să plătească încă un leu taxe şi mită, să stea la coadă, iar la sfârşit să fie umilită pentru îndrăzneală. Iar pentru fiecare leu dat ca salariu net, trebuie să plătească încă un leu, în numele solidarităţii sociale.


Surpriză! Tot în două împarte şi statul banii adunaţi. Doar că, pentru fiecare doi lei încasaţi, un singur leu acoperă cheltuielile sociale. Celălalt leu, adică cele 20% din PIB care nu ies la socoteală, reprezintă banii care finanţează statul clientelar, fie că e vorba de salarii, cheltuieli curente sau investiţii.

Chiar şi puţinele cheltuieli necesare trec printr-un filtru feudal: suveica post-privilegiu-tribut. Ce înseamnă asta? Toţi şefii administrativi, până la nivel de director sau chiar mai jos, sunt numiţi nu pentru a urmări interesul public, ci pentru privilegiul de a colecta fonduri în nume propriu. Din care să verse o parte înapoi ca tribut.
Mai are rost să le cerem performanţă? Chiar dacă ar fi în stare să o obţină, i-ar aştepta o singură soartă: mazilirea. Să le cerem să elimine economia neagră? Păi, ei sunt însăşi economia neagră! Ei garantează circuitul public-privat al fluxurilor de bani care urcă de la cel mai mărunt nivel al corupţiei până la cel mai înalt nivel politic.
Sunt doar două diferenţe între feudalismul medieval şi cel contemporan. Prima diferenţă: „mijlocul de producţie” principal nu mai este privilegiul agricol, ci un privilegiu al taxării – fie ea legală sau ilegală.

A doua diferenţă: la vârf nu există un „Domn”, ci doar un sistem de privilegii care se autoperpetuează şi care funcţionează ca o inteligenţă colectivă. Are o strategie de conservare, îşi trimite reprezentanţi la vârf pentru a-i servi interesele şi distribuie eficient sarcinile în interior. Cum arată ierarhia:


I. Clasa politică. Luaţi individual, politicienii nu realizează exact ce caută acolo. Ştiu doar atât cât e nevoie să ştie: că au ceva datorii, câţiva prieteni şi o organizaţie de partid pe care trebuie să o răsplătească.

II. Structurile de forţă. De la judecători până la jandarmi, toţi reprezintă linia de fidelitate care trebuie să păstreze lucrurile aşa cum sunt acum. Cel mai mic salariu de aici e mai mare decât un salariu bun de profesor sau medic. Cea mai mică pensie specială este mai mare decât o pensie bună de profesor sau de medic.

III. Masa de manevră. De la sutele de mii de funcţionari angajaţi pe posturi inventate până la beneficiarii de ajutoare sociale pentru nevoi fictive. Rostul lor este să îşi înţeleagă statutul semiprivilegiat şi să tacă.

IV. Baronii locali. Fac reglajul fin între nevoile de hrană ale caracatiţei şi nevoile reale de finanţare ale comunităţilor. Direcţionează fondurile în aşa fel încât să menţină o stare permanentă de dependenţă.


V. Clienţii fondurilor publice. O nouă castă socială, care a înţeles sistemul şi l-a încălecat din fugă. Un calcul cinic le-a demonstrat că e mai rentabil aşa decât să faci afaceri cinstite. Ei au dat tonul creşterii în spirală a cheltuielilor publice până la nivelul de acum, la care nu mai pot fi susţinute. Şi – ca într-un joc piramidal -, ca să nu cadă sub propria greutate, trebuie să găsească pe cineva care să achite nota de plată.

VI. Poporul. Mărim dijmele sau tăiem simbriile?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *