Riscograma

Cota unică a eşuat! Impozitele sunt la fel de mari ca în 2003!

Toată lumea ştie că în România impozitele pe muncă sunt mari, dar această realitate a fost mereu ascunsă de o scuză falsă: „La alţii sunt şi mai mari”.

În premieră, o instituţie românească, Institutul Naţional de Statistică, admite că, de fapt, avem printre cele mai mari sarcini fiscale din UE – 43%.

Cifra este mai mică doar decât cele din Belgia (50%), Germania, Franţa, Austria Ungaria (aproximativ 45%) şi la egalitate cu Suedia sau Italia. Asta, deşi toate ţările menţionate percep impozitul progresiv.

Şi mai surprinzător este că cifra de 43% din România este aproape identică celei din 2003 – 43,5%, când venitul nu era taxat cu cota unică de 16%, ci cu impozitul progresiv între 18 şi 40%. Diferenţa în România este că până şi salariul minim este impozitat masiv, cu 40%. În acest caz vorbim chiar de cel mai înalt nivel de taxare din Europa, unde multe ţări nu taxează deloc salariul minim. În cazul salariilor peste medie, povara fiscală ajunge la 45,5%, de unde rezultă media de 43% anunţată de Statistică.

Efectele sunt perfect vizibile, dar la fel de ignorate ca şi impozitele în sine. România are un număr alarmant de mic al angajaţilor din economie raportat la populaţie: patru milioane, adică jumătate faţă de cât ar fi normal. Pentru comparaţie, Olanda, o ţară cu doar 16 milioane de locuitori, are 7 milioane de angajaţi şi o impozitare a muncii de doar 33,6%. Cele mai mici taxe pe muncă din Europa le are Irlanda, unde o persoană singură care încasează venitul mediu plăteşte în total doar 25% din efortul angajatorului. Cu o taxare redusă, Irlanda a reuşit în treizeci de ani să schimbe locul din top cinci cele mai sărace ţări din UE cu un loc în top 5 cele mai bogate.

Din taxarea excesivă decurg aproape toate problemele sociale ale României. Pensionările anticipate, care au dus numărul pensionarilor la 6 milioane, puteau fi evitate dacă România nu descuraja munca prin taxare. Raportul dintre salariaţi şi pensionari ar putea deveni sustenabil dacă fiscalitatea redusă ar încuraja munca. La fel se întâmplă şi cu finanţarea sistemului de sănătate, unde cele patru milioane de asiguraţi plătesc pentru 20 de milioane. De asemenea, nici cei 1,3 milioane de bugetari nu sunt neapărat mulţi. În realitate, cei doi angajaţi din sectorul privat din impozitele cărora trebuie plătit fiecare bugetar sunt prea puţini.

Efectele continuă în zona rurală, jumătatea României care, luată separat, şi-ar găsi locul doar în lumea a treia.

Mai mult de un sfert din forţa de muncă din România figurează ca ocupată în agricultură. Un procent atât de mare denotă o ţară condamnată la sărăcie. În realitate, majoritatea lucrează acum în agricultură sau construcţii, dar nu în România, ci în Spania şi Italia. Pentru că aici nu şi-au găsit de lucru şi nici nu şi-ar găsi. Dacă în România urbană fiscalitatea de 43% este uneori acceptată, pentru oportunităţi punctuale, la ţară taxarea muncii cu jumătate este o aberaţie inacceptabilă din start.

Situaţia nu se va schimba până când România nu va taxa munca la nivelul adecvat situaţiei de acum, adică 25-30%. Este o lozincă păguboasă că „acum nu e momentul”. Niciodată nu e momentul, însă orice întârziere nu face decât să agraveze situaţia. În ritmul ăsta, colapsul este inevitabil.

De asemenea, un alt mit este cel al încasărilor deja mici la bugetul de stat. Cele 32% din România par o sumă mică prin comparaţie cu restul Europei, dacă nu ţinem cont de starea economiei şi de contextul istoric. România cheltuieşte puţin pentru educaţie, sănătate şi pensii: sub 20% din PIB, cu tot cu risipă. Celelalte ţări cheltuiesc minimum 30% din PIB. Până la 40%, cât sunt cheltuielile bugetare în România, banii se duc pe o administraţie care nu funcţioneazăinvestiţii care nu se văd şi achiziţii care nu folosesc la nimic.

Cele 20% din PIB cât reprezintă diferenţa sunt o sumă enormă.

În urmă cu 30-40 de ani, ţările vestice – care erau la nivelul de acum al României – colectau la bugetul de stat 20-25% din produsul intern brut. Asta nu le-a împiedicat să facă educaţie, sănătate, protecţie socială şi să construiască autostrăzi.

Articol publicat în România Liberă

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou