EXITCARD

lista

Lucian Davidescu

Cine sunt acoperiţii din presă şi cum au îngropat-o

Robert Turcescu merită felicitări pentru mărturisirea că este ofiţer acoperit. Numai în presă, alte câteva sute tac acum împietriţi de spaimă, ca în aşteptarea glonţului pe care îl auzi abia după ce te-a nimerit.

Pe dos faţă de cazul proverbialei corăbii care se scufundă, primii care dezertează dintr-un asemenea sistem mizerabil, asumându-şi toate riscurile, sunt mai degrabă eroi. Şobolanii rămân dosiţi până în ultimele clipe.

Altfel, nu există nici un merit în toată treaba asta – nici pentru „acoperiţi” şi nici pentru „servicii”.
Însăşi noţiunea de „acoperit” nu are nici o noimă într-un sistem democratic, atunci când instituţia se ocupă cu treburi interne.

Are noimă în cazul unui birou de spionaj extern, da, pentru că merge exact în logica asta: pentru că fişa postului din ţara lui îl face de multe ori pe agent infractor în ţara unde e trimis.

Atunci când o instituţie – indiferent care – foloseşte acelaşi concept pe propriul teritoriu, mai ales la adăpostul secretului total, nu mai este altceva decât a fost vreme de sute de ani, în societăţi deloc democrate: poliţie secretă! E o minciună că „aşa se întâmplă peste tot”, propagată de obicei tot de „servicii”: unde şi când se întâmplă este ilegal şi iese scandal public. În orice caz, România este ultima din ţările pretins democrate unde serviciile de informaţii sunt militarizate şi cu întreaga activitate secretizată din oficiu. Asta ca să nu mai vorbim de numărul de angajaţi, care este cât în Germania şi Franţa (deci de 7 ori populaţia României!) la un loc. Doar SRI are la fel de mulţi angajaţi ca FBI – peste zece mii.

Nu înseamnă că este exclusă complet colaborarea dintre un ziarist sau oricine şi un serviciu de informaţii, dacă e în limite legitime. Dacă suspectezi pe cineva de crimă – suni la Poliţie, dacă îl suspectezi de infarct – chemi Ambulanţa, dacă îl suspectezi că e agent de influenţă al vreunei puteri ostile – să admitem, şuşoteşti la SRI.

Dar aici se cam opreşte totul.

Pe când cineva racolat, instruit, care a primit grad, ofiţer de legătură şi bani (e cazul şi pentru cei care refuză plata şi se mulţumesc eventual cu câte un cadou ceva mai scump din când în când) e în cu totul altă situaţie: treaba lui nu mai este să dea informaţii ci să execute ordine. Să spună anumite lucruri, şi nu adevărul – că atunci nu mai era nevoie să fie racolat.

Unii au făcut-o şantajaţi, alţii pentru bănuţii în plus sau siguranţa postului, alţii dintr-un „patriotism” naiv, însă toţi au în comun un secret: NU mai sunt jurnalişti!

Vestea proastă este că, după ce au depăşit o anumită masă critică, şi presa a încetat să mai fie presă. Pentru că România are aşa multe servicii secrete încât inevitabil a apărut competiţia, apoi licitaţia: care serviciu are mai multe canale? care are posturi de decizie mai înalte? care au certitudinea că îşi vor păstra „acoperiţii” în faţa valurilor de concedieri?

Aşa se face că multe redacţii sunt nu doar infiltrate ci complet subordonate, indiferent de voinţa patronilor, în condiţiile în care supravieţuirea unui titlu depinde de contractele de publicitate dispuse de alţi acoperiţi din ministere sau companii de stat (sau chiar private!).

Uneori sunt racolaţi ziariştii mai talentaţi, dar nu mereu. Însă chiar şi în primul caz, motivaţia economică a unui ziar dispare complet – el nu mai trebuie să îşi mulţumească cititorii ci doar finanţatorii din umbră. Conţinutul devine irelevant, tirajul la fel. Nici unul dintre ziarele „quality”, primele ţinte ale infiltrărilor nu mai reuşeşte să vândă azi un tiraj zilnic din cinci cifre – asta înseamnă tot atâţi cititori cât un site modest. Există un oarecare multiplicator de prestigiu şi influenţă, dar în ritmul ăsta – în curând ce să mai multiplici?

Consecinţa cea mai urâtă este că, indiferent de ce şi-or fi propus „patrioţii” din servicii cu ideile lor briliante, efectul e de coşmar: politicile publice sunt rupte complet de agenda publică iar administraţia poate să facă aproape orice, fără să-i fie teamă de consecinţe.

Justiţia îşi permite să fie selectivă, ba chiar este obligată atât timp cât informaţiile îi vin exclusiv de la serviciile „secrete”, selectate după criterii desigur secrete.

Iar cu toţi acoperiţii şi şantajaţii din politică şi administraţie – celelalte „puteri în stat”, ce diferenţă mai este faţă de partidul unic şi foile lui de propagandă? Democraţie, stat de drept, bună guvernare, libertate de exprimare? O mascaradă!

Când în istorie o structură cu puteri discreţionare a căutat să servească interesul public, în loc să-şi mărească propria putere şi influenţă?

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *