Războiul secret al SRI cu Satana

Fiscul a început controalele prin benzinării, pe baza unui raport ajuns „pe masa premierului”. Iată ce conţine raportul.

“Urmare analizelor de risc efectuate, a rezultat că, în perioada anului 2010, piaţa pe care operează producătorii şi distribuitorii de carburanţi a suferit mutaţii remarcabile concretizate în practicarea unor preţuri mari la pompă, în condiţiile în care categoriile de cheltuieli cu costurile de producţie şi distribuţie (cu excepţia TVA şi accize) au rămas relativ constante sau au prezentat evoluţii nesemnificative. Pe cale de consecinţă, în mod normal din punct de vedere fiscal, această situaţie ar fi trebuit să genereze profituri mult mai mari şi, prin urmare, impozit pe profit mai mare, precum şi TVA de plată majorată
(…)
Conform datelor prezentate de companiile petroliere, a rezultat că, în cursul anului 2010, ponderea taxelor în structura preţului la pompă a scăzut de la 52,5% la începutul anului la 49,8% la sfârşitul perioadei (inclusiv în contextul creşterii TVA la 24%), aspect de natură să certifice faptul că nivelul de creştere al preţurilor la pompă nu poate fi justificat din punct de vedere al unei poveri fiscale”

Decât să nu facă nimic, statul preferă să se facă de râs. Chiar dacă problemele pot fi reale, incompetenţa ostentativă nu poate decât să le agraveze.

Mai multe lucruri se desprind din analiza pe text:

1. Topică tâmp-flamboaiantă. Ce înseamnă “mutaţii remarcabile”?

2. Analfabetism economic. Să faci calcule de profitabilitate ţinând cont de preţ, nu şi de volum, este calea sigură spre faliment. De-aia o dau în bară securiştii care au spoliat activele de stat, de-aia o dă în bară Fiscul când încearcă să mărească taxele.
Deşi preţul a crescut cu 25% în 2010, cifra de afaceri a crescut doar cu o medie de 6%: asta înseamnă că volumul a scăzut cu 15%.

3. Sintagma “analize de risc” te face să te întrebi de două ori de unde vine raportul. Iniţial, el a fost scăpat pe surse ca “document aflat pe masa guvernului”, ulterior ANAF şi l-a asumat cu jumătate de gură. Dar “analizele de risc” reale cu greu intră în atribuţiile ANAF.

O analiză de risc reală poate face o companie despre sine. Dacă autorul este statul, singurele analize care au (teoretic) sens sunt cele ale SRI referitor la ameninţările împotriva siguranţei naţionale. De data asta, cu mâna altora. Caz în care preţul benzinei se adaugă unui şir glorios de ameninţări: gripa aviară, băutorii de urină, masonii, anarhiştii, sataniştii.

Vă amintiţi? “Este adevărat, orgiile din cimitire s-au împuţinat, profanările de morminte nu mai sunt la modă – sataniştii de astăzi sunt mai mult surferi pe Internet decât băutori de sânge de pisică”. Articolul a fost şters (de ruşine!?) de pe site-ul SRI, dar încă poate fi găsit cu maşina timpului:

FENOMENUL SATANIST: EVOLUŢIE ŞI SITUAŢIE ACTUALĂ

„Confundându-se cu sectele religioase, satanismul este una dintre cele mai bine organizate reţele care proliferează traficul de droguri şi crima organizată … S.R.I. atrage atenţia că, în momentul de faţă,
la noi în ţară activează 23 de grupări sataniste,
mişcarea încercând să se extindă.”
„Satanismul a intrat în România pe filieră maghiară” în
„ULTIMA ORĂ” nr. 671 din 18 iunie 2001

1. CÂTEVA REPERE

Modul în care mass media abordează fenomenul satanist continuă să fie, din păcate, marcat de numeroase confuzii şi inexactităţi, ceea ce face necesare unele precizări preliminare – mai ales că, aşa cum rezultă din citatul de mai sus, este invocat S.R.I. pentru a acredita unele dintre aceste afirmaţii .

Închinarea la Diavol, la spiritele Răului este practicată din timpuri imemoriale, fiind adesea asociată cu practici magice (vrăjitorie, ghicit). Ritualuri satanice ancestrale, transfigurate folcloric, supravieţuiesc până în zilele noastre în colectivităţi restrânse sau chiar ca tradiţii de clan – invocarea demonilor apelor de către practicantele pretinsei magii „albe” ori festivalul de la Brăneşti-Ilfov, cu ai săi „cuci răi” imortalizaţi de pictura Margaretei Sterian, fiind exemple binecunoscute (nu întâmplător la Brăneşti s-a înregistrat prima sinucidere satanistă din ţara noastră). Totuşi, nu trebuie confundate practicile satanice folclorice cu satanismul.

La fel, nu trebuie confundat luciferismul cu satanismul. Unii pretinşi „specialişti” situează momentul naşterii satanismului modern la sfârşitul secolului al XIX-lea, întemeietorul acestei doctrine fiind considerat ocultistul american Albert Pike.
Sistematizând dogmatic credinţe luciferice multimilenare, cel în cauză a formulat, la 4 iunie 1889, în celebrele sale „INSTRUCŢIUNI”, dogma divinităţii lui Lucifer: „Lucifer, zeul luminii, luptă împotriva lui Adonai, Zeul Bibliei; Lucifer este adevăratul dumnezeu”. Faptul că Albert Pike este şi autorul lucrării „DOGMĂ ŞI RITUAL”, bază a Ritul Scoţian Antic şi Acceptat al Masoneriei Universale, este speculat în mod neavenit în sensul că masoneria ar avea un caracter „satanist”.
În primul rând, nu trebuie confundat ezoterismul luciferic al lui Pike cu satanismul de joasă speţă practicat prin subsoluri sordide ori biserici abandonate, în al doilea rând aceste „instrucţiuni” controversate au fost redactate într-o perioadă crepusculară a vieţii lui Albert Pike, marcat deja de boala care-i va aduce sfârşitul.

Satanismul modern a fost de fapt întemeiat cu opt decenii după Albert Pike, de un fost saltimbanc, devenit inapt pentru profesia de circar ca urmare a consumului de droguri – Anton (Antal) Szandor La Vey. În 1969, respectivul a redactat un fel de catehism satanic („BIBLIA SATANICĂ”), care nici măcar nu are caracter teologic, ci se limitează la parafrazarea rudimentară şi blasfematorie a unor fragmente de text biblic. Semnificativ în acest sens este unul dintre cele mai cunoscute fragmente ale „BIBLIEI SATANICE” – aşa-zisa „rugăciune”: „Tatăl nostru care eşti în infern, mărească-se numele tău, precum în infern aşa şi pe pământ. Păcatul cel de toate zilele dă-ni-l nouă azi şi du-ne pe noi în ispită şi învaţă-ne de rău. Ave Satan!”.
Conţinutul dogmatic al lucrării fostului saltimbanc nu depăşeşte pe acela al unor mai vechi parafrazări antiteiste ale Bibliei (de genul „Biblia hazlie”), fiind aproape nul, întrucât se limitează la „porunci” de genul ” Nu ai voie să crezi în Dumnezeu, pentru că lumea este a mea şi voi considera credinţa ta ca un păcat ” ori ” Fă ţi un idol şi închină te lui în fiecare duminică. „. În fond, această însăilare de fragmente grosolan pastişate se limitează, în fond, la negarea tuturor valorilor sociale, de la credinţa în Dumnezeu şi până la morala minimală.

Conştient de lipsa totală de valoare teologică sau ezoterică a „operei” sale, La Vey nici nu a formulat pretenţia că „BIBLIA SATANICĂ” ar fi produsul vreunei „revelaţii” (fie ea şi infernală), drept care şi-a asumat statutul de autor, acumulând o avere considerabilă din copyright-ul respectivei lucrări. Mai mult pentru a-şi proteja de Fisc aceste venituri, în 1970 La Vey s-a pus sub protecţia permisivei legislaţii americane referitoare la culte, întemeind în California prima Biserică a lui Satan ( „CULTUS SATANAS” ). Totuşi, în absenţa unui conţinut teologic coerent şi a unei dogmatici demne de acest nume, satanismul nu este cult şi nici măcar sectă, ci un curent spiritualist (în sens larg) de orientare anomică (termen provenit din limba greacă şi consacrat în sociologie, anomia desemnează „absenţa de norme” – morale, sociale, religioase.) cu manifestări antisociale.

Excepţionalul succes financiar al iniţiativei pretins „cultice” a fostului saltimbanc poate fi explicat nu numai prin fondul preexistent de anomie socială din acei ani, ci şi prin alte implicaţii, mai puţin afişate, ale satanismului de rit La Vey. America deceniului al şaptelea al secolului trecut era marcată de o evoluţie dramatic ascendentă a consumului de droguri în mediile de tineret.
Pe bună dreptate, anturajele implicate în narcotrafic, formate din clanuri ale criminalităţii organizate transfrontaliere, au descoperit în teoriile nihiliste, imorale ale lui La Vey o „justificare” pseudo-cultică de natură să faciliteze racolarea unor medii de tineret la consumul de droguri – practică pe care Biserica lui Satan a început să o promoveze cu stăruinţă, sub pretextul că ar fi „indispensabilă comuniunii cu Duhurile Întunericului” .
Numărul mare de „satanişti” arestaţi sau condamnaţi pentru deţinere şi comercializare de droguri constituie o dovadă indirectă că, dincolo de pospaiul „cultic”, extinderea satanismului de sorginte La Vey s-a făcut şi cu implicarea clanurilor crimei organizate transfrontaliere, semnificative fiind şi tirajele înregistrate, în anii ’70, de „BIBLIA SATANICĂ”, a cărei traducere, tipărire şi difuzare în milioane de exemplare nu poate fi explicată decât prin masive subvenţii ce nu puteau proveni din rândurile declasaţilor social cărora lucrarea li se adresează.

Aceasta însă nu justifică afirmaţia că satanismul ar fi este una dintre cele mai bine organizate reţele care proliferează traficul de droguri şi crima organizată. În primul rând, satanismul nu are coerenţa unei „reţele”, în cadrul fenomenului satanist coexistând mai multe grupări concurente. Astfel, în mediile marginale ale „culturii hippye” au luat fiinţă, în anii de glorie ai generaţiei „Flower – Power” , zeci de asociaţii şi grupări care, profitând de legislaţia californiană a acelor ani, se declarau „cultice”:
– BISERICA FRĂŢIEI SATANICE,
– BISERICA ORTODOXĂ SATANISTĂ DE RIT NETHILUN,
– ORDI TEMPLI SATANAS,
– FRĂŢIA BERBECULUI,
– ORDINUL BERBECULUI NEGRU etc.
În al doilea rând, activităţile acestor grupări (în cea mai mare parte dispărute) nu pot fi asimilate crimei organizate, rezumându-se la „rituri” care mai de care mai exotice, agrementate cu practici sexuale situate mult dincolo de limita moralei şi chiar a bunului simţ. De altfel, nici o grupare criminală care „se respectă” nu ar accepta în rândurile sale declasaţi drogaţi şi fără căpătâi, adepţi ai necrofiliei, zoofiliei şi onaniei în grup – pur şi simplu, ar fi prea riscant.

A califica satanismul drept „cult”, „reţea a crimei organizate” ori „grupare anarhistă” înseamnă a-i acorda un credit pe care în nici un caz nu-l merită, fie şi datorită faptului că principala preocupare a sataniştilor este de a se distruge pe sine prin practici înjositoare şi inumane, faţă de care alte forme de sinucidere par de-a dreptul „elevate”…

Evident, organele de ordine publică şi siguranţă naţională din ţările afectate nu puteau asista pasive la evoluţia ascendentă a acestui fenomen anomic în mediile de tineret. Măsurile luate s-au concentrat însă la nivelul adevăratelor reţele ale crimei organizate, care aprovizionau cu droguri anturajele sataniste – iar măsurile nu au întârziat să dea rezultate, în anii ’90 fenomenul satanist înregistrând, în Occident, o involuţie generală – cel mai ilustrativ exemplu fiind dispariţia comunităţii sataniste întemeiată de La Vey, după moartea acestuia, pe fondul disputelor dintre urmaşii săi.

Cu totul alta a fost însă situaţia în Europa Centrală şi de Est – inclusiv în România.

2. PENETRAREA FENOMENULUI SATANIST ÎN ROMÂNIA

Marile transformări geopolitice ale anului 1989 au deschis noi pieţe narcotraficului, a cărui expansiune – însoţită de extinderea fenomenului satanist şi a sub-culturii Heavy Metal – a început mai întâi în cele mai dezvoltate dintre ţările Estului ex-socialist, unde tineretul dispunea de o anume solvabilitate.

– Primul val de expansiune a satanismului în Est (1990) l-a constituit formarea, pe filieră germană, a unor grupări sataniste în Ungaria, Polonia şi Cehia (Moravia). Urmărirea dinamicii consumului de droguri în aceste ţări şi, în special, compararea datelor pentru anii 1990 – 1991 cu cele din anii 1995 – 1996 poate da o imagine sintetică asupra eficienţei pretextului „ritual” în promovarea, printre adepţii satanismului, a consumului de droguri.
– Al doilea val de expansiune a început încă din 1991, când, cu sprijinul sataniştilor polonezi, iau naştere în Ucraina grupări de această factură, mai întâi în rândurile minorităţii poloneze (la Lvov), apoi extinzându-se în rândul tineretului din Kiev, Cernăuţi şi Tiraspol, ajungând în Rusia şi Basarabia, odată cu prăbuşirea URSS şi consolidarea noilor rute transcontinentale de trafic cu droguri, din Asia Centrală ex-sovietică spre pieţele de desfacere din Vest.

Este inexact faptul că „satanismul a intrat în România pe filieră ungară”. Prima grupare satanistă care a „sondat” în 1992 posibilitatea extinderii în România a fost grupul aşa-zişilor „galaxieni” din Kiev, care se închinau „celor 33 de spirite astrale” sub conducerea unui fost ofiţer K.G.B., reangajat de grupările mafiote post-sovietice, cunoscut sub pseudonimul „Pater Disciplinarius”.

Este în schimb exact faptul că, în prima sa etapă, accesorii de tip satanist (CD-uri, publicaţii, amulete etc.) au fost difuzate pe teritoriul României preponderent de grupări ungare de această factură. Semnificativ în acest sens este faptul că primele concerte de „satanic trash” şi „dead metal” au fost susţinute, în ţara noastră, de formaţia ungară THE BELDAMN , cu prilejul turneului efectuat în mai multe oraşe din Transilvania în perioada 21 septembrie – 1 octombrie 1992.

La acea dată, însă, existau deja nuclee sataniste autohtone bine închegate, spre exemplu „Îngerii Morţii” din Brăneşti – anturaj în care, la începutul anului 1993, s-a înregistrat şi un prim suicid ritual.

3. ETAPELE FENOMENULUI SATANIST ÎN ROMÂNIA

„Epoca Romparkin” (1993 – 1995)

În etapa iniţială, fenomenul satanist a apărut în România în mediile de declasaţi – vagabonzi, aurolaci, boschetari, cerşetori. Pentru aceştia, practicile pretins „sataniste” constituiau un accesoriu destinat să dea o brumă de „prestigiu” sordidelor orgii heterosexuale, dar preponderent homosexuale agrementate de consumul masiv de spirt medicinal aditivat cu Romparkin şi „îndulcit” cu antigel (mono – etilen – glicol, compus cancerigen).
„Ritualurile” erau pe măsura minţilor înceţoşate de Aurolac ale participanţilor la aceste inoculări în grup cu maladii sexual transmisibile: băutul de sânge de găină, dezgropatul de stârvuri, onania colectivă. Semnele de apartenenţă la „clubul select” al consumatorilor de intestine de pisică „ritual sacrificată” erau „crucea lui Nero” (întoarsă), „crucea Vieţii” (cu ansă), pentagrame (stele în cinci colţuri, evocând simbolul comunist) şi amulete macabre (în general, confecţionate din resturi de cadavre).

Câtva timp, aceste practici au fost cantonate la ceea ce în limbaj colocvial se numeşte „drojdia societăţii”. Începând din 1994, s-au semnalat primele cazuri de prozelitism satanic în rândul unor elevi de liceu marcaţi de ratare şi eşec şcolar. Tinerii – în general semnalaţi şi cu alte „probleme”, de genul prostituţiei ori furturilor mărunte – s-au lăsat atraşi de anturajele de marginali, efectul fiind în general dezastruos.
Astfel, în 1994, nucleul de boschetari „satanişti” constituit la Dorohoi (jud. Botoşani) a reuşit să racoleze două eleve de liceu. Pentru a le convinge să participe la practicile orgiastice ale grupării (până atunci preponderent onaniste), celor două minore le-a fost administrat un amestec de Frecţie „Carmol” cu excremente de câine, care le-a adus în stare de comă alcoolică, pentru stabilizarea leziunilor hepatice şi cerebrale fiind necesară spitalizarea de urgenţă. O a treia elevă, C. A., de la liceul „Grigore Ghica” Dorohoi, nu a mai putut fi recuperată neuro-psihic, sinucigându-se după puţin timp.

Evoluţia fenomenului a fost relativ lentă, dar în 1995 nucleele de boschetari „satanişti” din majoritatea marilor oraşe din Transilvania şi Banat reuşiseră să se insinueze în ariile marginale ale mediului şcolar.

„Epoca Anioşa” ( 1995 – 1998 )

Simultan, evoluţia fenomenului satanist a intrat în atenţia mass media şi a marelui public odată cu „incidentul de la Constanţa” – astăzi considerat momentul iniţial al „Epocii Anioşa” ( după numele unui canabis ieftin, dar caracterizat printr-o ridicată radioactivitate reziduală, ca urmare a faptului că este cultivat în arii de pe Spaţiul Est mai puţin controlate de autorităţi, fiind afectate de catastrofa de la Cernobâl ).

Printre primele nuclee sataniste care au aderat la consumul de droguri mai mult sau mai puţin infestate cu cesiu şi stronţiu s-a numărat gruparea aurolacilor cu sediul în canalele din zona Gării de Nord din Bucureşti, pompos denumită „Fraţii Stăpânului” (aflată în acel moment în conflict cu altă grupare similară bucureşteană, „Allzdam” – de la „All is Damned”. Cei în cauză „reinvesteau” sumele obţinute prin prostituţie (în general homosexuală) în droguri venite pe diferite filiere nistrene, cărora principala gară bucureşteană le servea drept punct de escală. Treptat, la grupare au fost cooptaţi elevi de la liceele din Bucureşti, dar şi din alte localităţi.

Prima „roire” a nucleului bucureştean a avut loc înspre Constanţa, cu sprijinul a doi satanişti locali – D. Marius (zis „Şacalul”), elev la Liceul „ENERGETIC”, şi M. D. Andrei (zis „Hiena”), fără ocupaţie, care au acceptat să se implice în traficarea drogurilor vehiculate de emisari ai „Fraţilor Stăpânului”, revânzându-le în mediul elevilor de la „ENERGETIC”, „TRAIAN” şi „GEORGE CALINESCU” din Constanţa. Printre boschetarii constănţeni racolaţi s-au numărat Pintilie Horaţiu, fratele său, Pintilie Tiberiu, şi Andronache Cristinel – toţi fără ocupaţie, care, sub influenţa halucinogenelor, au săvârşit două crime abominabile ( 3 şi 8 mai 1995).

Deşi mass media a acordat o atenţie aproape exclusivă acestui caz, în acea epocă penetrarea în medii sataniste a consumului de stupefiante ieftine şi radiotoxice făcea ravagii şi în alte zone ale ţării. Astfel, în noaptea de 5 spre 6 iunie 1996, doi boschetari satanişti din Buzău au efectuat o „descindere” la domiciliul unui paroh din localitate. Vizibil sub efectul stupefiantelor, cei doi i-au solicitat preotului să i spovedească întrucât au ‘spurcat’ icoanele. In urma refuzului preotului de a le da curs cererii, respectivii au declarat că sunt „reprezentanţii Satanei”, iar în cazul în care va anunţa organele de poliţie îl va ucide atât pe el cât şi familia sa. De fapt, nu era nevoie de această ameninţare: cei doi erau deja „în atenţie”, amânarea măsurilor cuvenite fiind determinată doar de necesitatea identificării întregului anturaj.

De fapt, în România se repeta „scenariul” care se derulase deja, în anii ’70, în S.U.A. şi Europa de Vest, iar în anii 1990 – 1992 în Europa Centrală. Exponenţii crimei organizate transfrontaliere căutau noi debuşee pentru drogurile invandabile pe pieţe mai avizate ori „pretenţioase”. De la boschetari şi aurolaci, fenomenul satanist s-a deplasat spre rockerii din discotecile dubioase (mai mult sau mai puţin prostituaţi hetero sau homosexuali) şi spre tinerii gravitând la periferia adevăratei interlope (în general ca „ginitori” ori „ciorditori”, „penalişti” în devenire).
În unele cazuri, personajele sunt de-a dreptul pitoreşti – spre exemplu D. G., poreclit ‘PARANOIA’, care bate rockotecile constănţene cu Biblia Satanică la subraţ, încercând să convingă turiştii „să-şi piardă sufletele”, ori Nagy R., care a contactat presa din Miercurea-Ciuc, anunţându-şi calitatea de „purtator de cuvânt al sataniştilor din judeţ”.
În alte cazuri, este vorba de psihopaţi periculoşi – spre exemplu un anume D.R. Mihai din Cernavodă, condamnat la închisoare cu suspendarea executării pedepsei pentru furt calificat, care în cadrul întrunirilor pe care le organiza în Cimitirul Ortodox din oraş (în locul cunoscut sub numele „La Cavoul lui Farmache”), incita adepţii la omor şi sinucidere. Una dintre tinerele aflate sub influenţa sa, C. V., i-a urmat îndemnurile, încercând să se sinucidă (a fost salvată în ultimul moment). Mai puţin norocoasă a fost altă membră a grupului, care şi-a „reuşit” sinuciderea în aprilie 1997.
Evoluţia a fost mai rapidă, astfel încât în perioada 1995 – 1997 au luat fiinţă grupări sataniste în 22 de judeţe: Argeş, Arad, Alba, Bacău, Botoşani, Buzău, Caraş-Severin, Constanţa, Covasna, Cluj, Dâmboviţa, Gorj, Iaşi, Ilfov, Harghita, Hunedoara, Mureş, Neamţ, Prahova, Sălaj, Sibiu, Teleorman, Tulcea şi Municipiul Bucureşti. În pofida accelerării evoluţiei fenomenului, nu a fost nevoie de cine ştie ce metode informative pentru o cunoaştere aprofundată a situaţiei.
Labilitatea psihică a celor implicaţi, faptul că mediile interlope respective sunt oricum în atenţie, dar şi delaţiunile stimulate de orgolii mărunte fac ca la cel mult două săptămâni după aderarea la o grupare satanistă, numele celui în cauză să apară pe calculatoare. Numai două exemple dintre zecile de cazuri similare: liderul satanist din Piatra Neamţ, Alexandru I., s-a prezentat în iulie 1995 la primăria din localitate, unde a relatat că solistul unei formaţii „Metal” locale, Ady B., a reuşit să-şi constituie un nucleu satanic alcătuit din circa 100 de adepţi (elevi la liceele Calistrat Hogaş, Petru Rareş şi Liceul de Artă din oraş – lista era în cea mai mare parte exactă). Pretextând că adepţii lui Ady B. sunt „membri ai unei disidenţe satanice periculoase”, cel în cauză a declarat că intenţionează să constituie o „filială oficială a adevăratei Biserici a Satanei” şi a solicitat primăriei să-i atribuie drept sediu Catedrala Domnească Sf. Ioan din localitate!

În mod similar, în perioada 1993 – 1995, E. Adrian îşi aroga calitatea de „şef al sataniştilor din Râmnicu Sărat”, judeţul Buzău. Reclamat de alţi pretendenţi la acest „titlu”, i s-a înaintat dosar la Parchet privind săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de art. 19 din Legea 51/1991. A beneficiat de oarecare clemenţă, colaborând impecabil cu organele de anchetă, în special în elucidarea activităţii altui satanist din zonă, cunoscut sub porecla ‘GAZA’ (cel care, de altfel, îl reclamase „anonim”). La fel de cooperanţi cu organele de ordine publică s-au dovedit a fi R. I. – „lider al sataniştilor din cartierul Micro IV Târgovişte”; B. Emil – luat la întrebări după ce doi satanişti din judeţul Gorj s-au sinucis; E. Gyula – lider satanist din Harghita (surprins în timp ce se juca cu un revolver) N. Marian – lider satanist buzoian, cercetat de organele de poliţie pe când era militar în termen la U.M. 01936 (fiind suspect de profanarea unor morminte din cimitirul Dumbrava) şi mulţi, mulţi alţii.
În mai toate cazurile, listele furnizate organelor abilitate ale statului cuprind nu numai adresele exacte şi numerele de telefon ale membrilor respectivelor grupări, ci şi poreclele lor de „chat”, uneori deosebit de pitoreşti:
– „EDDIE MORTUL” din Alba Iulia, B dul –- nr. 71, bl. A16;
– „MORTUS CADAVERICUS” din Piteşti, B dul –-, bl. B32;
– „MACELARUL” din Piteşti, str. –-, bl. D1;
– „DAVINA HAKKINEN” din Urziceni Ialomiţa, str.–- nr. 2, bl. 117; – „MORTUL” din Oneşti Bacău, Bd. –- nr. 1, bl. 1;
– „BLACK ALIEN” din Brăila – Calea –- nr. 13, bloc 13.
Cei care se recunosc în această listă pot, dacă doresc, să completeze numele real şi adresa. Noi oricum o cunoaştem şi îi rugăm pe această cale să nu-i blameze pe cei care, încă din 1996 – 1998, i-au „băgat în cerneală”. În fond, respectivii nu au făcut decât să respecte întocmai jurământul făcut: „Voi fura, voi înşela, voi trăda şi chiar voi ucide de va fi nevoie, voi fi ipocrit oi meschin, în numele tău, Satană!”. Evident, într-o ţară democratică, fiecare este liber să se închine oricăror idoli, chiar să se sinucidă în ce mod doreşte, în măsura în care nu încalcă legile şi nu impietează asupra libertăţii celorlalţi.
Cea mai mare parte a adolescenţilor teribilişti care gustă din experienţa satanistă renunţă la aceste practici, după ce se aleg cu un sifilis imun la antibiotice (ca urmare a „riturilor sexuale”) sau cu un panariţiu ce necesită amputarea a două-trei falange (consecinţă obişnuită a profanării de morminte). Câţiva – al căror creier este prea înceţoşat pentru a mai reacţiona cât de cât normal – continuă mai mulţi ani pe această cale. Dar nu prea mulţi ani, fiindcă consumul de stupefiante infestate ori de alcool aditivat cu neuroleptice are efecte ireversibile.
Semnificativ este cazul liderului satanist R. C. Gabriel, aflat încă din iunie 1996 în cercul de suspecţi pentru profanarea unor morminte la „Biserica Domnească” din Tg.Ocna. Până să se lămurească situaţia, poliţiştii bucureşteni l-au „interceptat” pe cel în cauză la ore mici ale nopţii, în zona „Cimitirului Bellu” din Bucureşti, având în mâini o halcă de cadavru în putrefacţie şi o lumânare aprinsă. La secţia de poliţie, cel în cauză a început să-şi mănânce excrementele, ceea ce a determinat ofiţerul de serviciu să-l trimită de urgenţă, cu cătuşe la mâini, la Spitalul de neuropsihiatrie. Au fost necesare 11 zile de tratament ca R. C. Gabriel să-şi revină în simţiri, dar intelectul său continuă să fie ireversibil afectat.
Ca urmare, în România – ca şi în alte ţări – fenomenul satanist, aflat sub presiunea uzurii fizice şi mai ales psihice accelerate a adepţilor, are tendinţa de a involua rapid, odată ce-i sunt tăiate rădăcinile ce-l hrănesc, pe filiere interlope, cu stupefiante ieftine.

Ca atare, maxima evoluţie a fenomenului satanist în România s-a consumat în perioada mai 1997 – mai 1998, fiind constituite grupări de această factură în alte 7 judeţe: Bihor, Brăila, Dolj, Galaţi, Sălaj, Vaslui şi Vrancea (deci un total de 29 de judeţe afectate).
În acea perioadă, situaţia ajunsese la un prag critic, semnalat dealtfel de presa vremii: multe cimitire din mediul urban erau afectate de distrugeri cu evident caracter satanist, se înmulţiseră sinuciderile şi omuciderile „rituale”, iar unele grupări sataniste trecuseră la promovarea unor doctrine politice radicale, etalând o ostentativă predilecţie pentru Adolf Hitler, „cel mai tare satanist” (aşa cum recunoştea în formă olografă, în faţa organelor de anchetă, un membru al nucleului „SATANIC WERMACHT CD” din Deva).
Sub presiunea mass media şi a opiniei publice, au fost luate măsuri adecvate de înăsprire a pedepselor privind traficul şi consumul de droguri, iar fenomenul satanist a înregistrat o involuţie pronunţată.
č”Epoca NetSurf” ( din 1998 ).

Astăzi, „vechea gardă” de la „Allzdam” şi „Fraţii Stăpânului” din Bucureşti beneficiază de programul „Din nou acasă”, întemeietorii „Îngerilor Negri” din Ploieşti sau a „Fiilor lui Lucifer” din Cluj-Napoca arborează cămaşa de forţă, fiind sub îngrijire psihiatrică aprofundată, iar veteranii de la „SATANIC WERMACHT” din Deva ori „Cavalerii Iadului” din Galaţi fie fac declaraţii complete, fie depun o muncă utilă comunităţii, escortaţi de gardieni înarmaţi.
Până în prezent, nici un satanist român nu a reuşit să ajungă la termenul „contractului” – „Voi servi 20 de ani lui Lucifer, apoi mă voi bucura de toate bunurile lumii, de-a stânga sa”. Cei mai mulţi au clacat după trei-patru ani.

Totuşi, fenomenul satanist rămâne prezent, în forme insidioase, în puţin 20 de judeţe şi municipiul Bucureşti. Este adevărat, orgiile din cimitire s-au împuţinat, profanările de morminte nu mai sunt la modă – sataniştii de astăzi sunt mai mult surferi pe Internet decât băutori de sânge de pisică.
Fenomenul satanist continuă însă să fie în atenţia agenţilor de aplicare a legii din întreaga lume. Ca atare, nici frecventarea chat-urilor şi siturilor sataniste de pe Internet nu este lipsită de riscuri. Acest lucru l-a putut recent constata un anume instalator bucureştean reconvertit la „death-nazy”, care se plânge prin lumea muzicală că, după un „excurs satanic” ceva mai prelungit, PC-ul său a căzut într-un profund „bestial darkness”, remedierea costând câteva milioane bune. Şi acesta nu este decât începutul. Restul surprizelor îl aşteaptă când va solicita o viză unui stat străin, o slujbă unei mari companii ori un credit unei bănci serioase: nimeni nu are încredere în indivizi în al căror trecut există episoade sataniste, fiind consideraţi instabili mintal, pretabili la violenţe gratuite şi în relaţie cu elemente interlope. Iar modalităţi de verificare sunt multe, fiindcă – mai ales în domeniul comercial şi bancar – nimenea nu doreşte să rişte mizând pe un individ cu trecut ceţos.

Un teribilism juvenil poate astfel pecetlui un destin. Cel mai adesea, este o pedeapsă prea grea pentru o rătăcire a tinereţilor. De aceea, în ceea ce ne priveşte, nu ţinem la zi vreun „catastif nominal” al sataniştilor din România şi nici nu intenţionăm să facem vreodată publică identitatea reală a celor care, de-a lungul ultimilor ani, au fost semnalaţi cu asemenea activităţi.
Realitatea demonstrează însă că, în cele mai multe cazuri, ei se aruncă singuri după gratii (cu buzunarele pline de „Anioşa” fosforescentă) – şi acesta este cazul fericit. Până în prezent, nu deţinem date privind vreun caz în care Necuratul să fi facilitat eliberarea din detenţie a vreunuia dintre închinătorii săi, să-i fi tăiat ştreangul în ultima clipă ori să-i fi luat din mână flaconul de barbiturice. Se pare că nu-i stă în caracter Întunecimii Sale să facă asemenea gesturi, dar informaţia este în curs de verificare.