Foarte bun articolul. Păcat ca nu exista și alți ziariști integrii care sa demaște cauza reala a marasmul în care trăim de 20 și ceva de ani încoace. Bineînțeles ca serviciile au oameni infiltrați peste tot doar pentru a-și menține statutul lor favorizat și pentru a putea fura cit mai mult din bugetul statului, în timp ce atenția opiniei publice este abătută în mod intenționat spre alte teme neimportante, de către asa ziși ziariști, ca Robert Turcescu.
Cine sunt acoperiţii din presă şi cum au îngropat-o
Robert Turcescu merită felicitări pentru mărturisirea că este ofiţer acoperit. Numai în presă, alte câteva sute tac acum împietriţi de spaimă, ca în aşteptarea glonţului pe care îl auzi abia după ce te-a nimerit.
Pe dos faţă de cazul proverbialei corăbii care se scufundă, primii care dezertează dintr-un asemenea sistem mizerabil, asumându-şi toate riscurile, sunt mai degrabă eroi. Şobolanii rămân dosiţi până în ultimele clipe.
Altfel, nu există nici un merit în toată treaba asta – nici pentru „acoperiţi” şi nici pentru „servicii”.
Însăşi noţiunea de „acoperit” nu are nici o noimă într-un sistem democratic, atunci când instituţia se ocupă cu treburi interne.
Are noimă în cazul unui birou de spionaj extern, da, pentru că merge exact în logica asta: pentru că fişa postului din ţara lui îl face de multe ori pe agent infractor în ţara unde e trimis.
Atunci când o instituţie – indiferent care – foloseşte acelaşi concept pe propriul teritoriu, mai ales la adăpostul secretului total, nu mai este altceva decât a fost vreme de sute de ani, în societăţi deloc democrate: poliţie secretă! E o minciună că „aşa se întâmplă peste tot”, propagată de obicei tot de „servicii”: unde şi când se întâmplă este ilegal şi iese scandal public. În orice caz, România este ultima din ţările pretins democrate unde serviciile de informaţii sunt militarizate şi cu întreaga activitate secretizată din oficiu. Asta ca să nu mai vorbim de numărul de angajaţi, care este cât în Germania şi Franţa (deci de 7 ori populaţia României!) la un loc. Doar SRI are la fel de mulţi angajaţi ca FBI – peste zece mii.
Nu înseamnă că este exclusă complet colaborarea dintre un ziarist sau oricine şi un serviciu de informaţii, dacă e în limite legitime. Dacă suspectezi pe cineva de crimă – suni la Poliţie, dacă îl suspectezi de infarct – chemi Ambulanţa, dacă îl suspectezi că e agent de influenţă al vreunei puteri ostile – să admitem, şuşoteşti la SRI. Dar aici se cam opreşte totul.
Pe când cineva racolat, instruit, care a primit grad, ofiţer de legătură şi bani (e cazul şi pentru cei care refuză plata şi se mulţumesc eventual cu câte un cadou ceva mai scump din când în când) e în cu totul altă situaţie: treaba lui nu mai este să dea informaţii ci să execute ordine. Să spună anumite lucruri, şi nu adevărul – că atunci nu mai era nevoie să fie racolat.
Unii au făcut-o şantajaţi, alţii pentru bănuţii în plus sau siguranţa postului, alţii dintr-un „patriotism” naiv, însă toţi au în comun un secret: NU mai sunt jurnalişti!
Vestea proastă este că, după ce au depăşit o anumită masă critică, şi presa a încetat să mai fie presă. Pentru că România are aşa multe servicii secrete încât inevitabil a apărut competiţia, apoi licitaţia: care serviciu are mai multe canale? care are posturi de decizie mai înalte? care au certitudinea că îşi vor păstra „acoperiţii” în faţa valurilor de concedieri?
Aşa se face că multe redacţii sunt nu doar infiltrate ci complet subordonate, indiferent de voinţa patronilor, în condiţiile în care supravieţuirea unui titlu depinde de contractele de publicitate dispuse de alţi acoperiţi din ministere sau companii de stat (sau chiar private!).
Uneori sunt racolaţi ziariştii mai talentaţi, dar nu mereu. Însă chiar şi în primul caz, motivaţia economică a unui ziar dispare complet – el nu mai trebuie să îşi mulţumească cititorii ci doar finanţatorii din umbră. Conţinutul devine irelevant, tirajul la fel. Nici unul dintre ziarele „quality”, primele ţinte ale infiltrărilor nu mai reuşeşte să vândă azi un tiraj zilnic din cinci cifre – asta înseamnă tot atâţi cititori cât un site modest. Există un oarecare multiplicator de prestigiu şi influenţă, dar în ritmul ăsta – în curând ce să mai multiplici?
Consecinţa cea mai urâtă este că, indiferent de ce şi-or fi propus „patrioţii” din servicii cu ideile lor briliante, efectul e de coşmar: politicile publice sunt rupte complet de agenda publică iar administraţia poate să facă aproape orice, fără să-i fie teamă de consecinţe. Justiţia îşi permite să fie selectivă, ba chiar este obligată atât timp cât informaţiile îi vin exclusiv de la serviciile „secrete”, selectate după criterii desigur secrete.
Iar cu toţi acoperiţii şi şantajaţii din politică şi administraţie – celelalte „puteri în stat”, ce diferenţă mai este faţă de partidul unic şi foile lui de propagandă? Democraţie, stat de drept, bună guvernare, libertate de exprimare? O mascaradă!
Când în istorie o structură cu puteri discreţionare a căutat să servească interesul public, în loc să-şi mărească propria putere şi influenţă?
3 comentarii
Daca am palarie pe cap, se cheama ca sint… „acoperit”. Dar daca bate vintul si mi-o ia pe sus, atunci se cheama ca am fost… descoperit. Eventual numai daca nu fac eu gestul de politete de a-mi ridica palaria in fata doamnelor, domnisoarelor, sau domnilor. Dar asa, chiar si cind dorm, dorm cu palaria pe cap tocmai pentru deci ca sa nu fiu… ati ghicit, …sa nu fiu descoperit !!! Faza asta cu acoperitul si descoperitul si toata mascarada asta din presa este prea-bine de inteles dintr-un singur punct de vedere: indiferent care este motivul interminabilelor discutii de la tembelizor, indiferent dar absolut indiferent care este subiectul, important e sa se uita cita mai multa lume pentru uite-asa se intimpla si cu vorba aia „cu tembelizorul, ali timpit poporul”. Azi este la moda faza cu descoperirea, miine o sa fie faza cu acoperirea, apoi cu te miri ce mai inventeaza si jurnalistii doar asa ca sa-si faca si ei norma de tembeliziune. C’asai la noi, trage cineva un partz, sare in sus toate televiziunile ca ce mare minune o facut, sau cineva scoate un morcov din pamint, sau poate il baga inapoi, sau cine stie unde si-l mai baga, toate astea sint subiecte fierbinti, foarte fierbinti, hot-dog de fierbinti, si toata lumea isi da cu parerea si cu presupusul, se fac scenarii, se fac apocalisme, se fac planuri marete, chiar si pentru salvarea Titanicului se fac planuri, important e sa urle cit mai tare, si sa vorbeasca citi mai multi deodata. Mahalagii dom’le, niste mahalagii… mai da-i si in potop…
Pentru cineva aflat inafara sistemului situatia este revoltatoare. Cum sa interfereze serviciile secrete cu a treia putere in stat ? Pentru cei din „sistem” este vorba doar de un agent care a clacat si a „defectat”. Pentru cei care nu stiu, in toata lumea si din timpuri stravechi au fost folositi agenti de influenta ale caror activitati ascunse erau de a cunoaste starea de spirit a populatiei si la nevoie de a incita populatia la anumite acte de violenta planuite. Aminiti-va de povestea cu robinetele de aur din „palatul lui Ceausescu” sau de zvonurile de la revolutie conform carora securitatea a macelarit 60000 de demonstranti sau ca ar fi otravit apa potabila. Agentii de influenta, agentii provocatori, etc. sunt pregatiti atat de catre serviciile proprii cat si de servicii straine care doresc formarea unei anumite opinii publice. Daca in Europa de Est regimurile de dinainte de 89 au cazut, in mare masura acest succes se datoreaza acestor agenti. Daca cineva isi inchipuie ca ei exista doar la noi se inseala. loviturile date gruparilor mafiote, celor extremiste si chiar sindicatelor occidentale au fost orchestrate si realizate cu ajutorul agentilor infiltrari de servicii. Pregatirea ideologica legionara din tarile Europei de est si admiratia fara margini fata de Germania si fata de Hitler inainte de al doilea razboi mondial a fost realizata de serviciile secrete germane prin retele imense de agenti recrutati din acele tari care au cumparat pur si simplu ziare, banci, companii, etc pe care le-au pus toate in slujba scopului urmarit. Asa se intampla si astazi.