Nigel-Farage-and-Donald-Trump

Lucian Davidescu

Sfârșitul globalizării

Cum se explică valul „populist“ al momentului și cum se pot pregăti românii pentru el.

 Brexit și victoria lui Donald Trump pot fi considerate punctul culminant al unui val care dă semne că încă nu s-a oprit. Încă sunt complicat de identificat punctele comune ale acestui val – Donald Trump este port-stindardul dreptei conservatoare, iar Brexit a fost un fenomen național-autonomist, cu susținere preponderent conservatoare, dar decis de voturi care au venit în proporție surprinzătoare din tot spectrul politic. Însă Syriza care a câștigat în Grecia sau Podemos care a obținut o performanță politică surprinzătoare în Spania sunt mișcări care se revendică la stânga politică.

De altfel, chiar SUA au fost la un pas de-a avea o finală între Donald Trump și Bernie Sanders, două personaje care au mai multe lucruri în comun față de cele care îi despart, de exemplu, de un alt tandem contrafactual care și-ar fi putut disputa președinția SUA: Hillary Clinton – Jeb Bush!

Deci ce au în comun coalițiile care susțin Trump, Brexit, Syriza, Podemos, Le Pen, Beppe Grillo, Orban și alte episoade, aparent implauzibile, care probabil că vor mai urma? Răspunsurile imediat aparente sunt protecționismul economic și autonomia politicilor naționale sau, în termeni negativi, opoziția față de globalizare așa cum este înțeleasă ea acum, față de tehnocrație sau față de importanța disporoporționată despre care se consideră că ar fi atribuită sectorului financiar.

Desigur, sunt și multe lucruri care le despart. Mișcările de dreapta adună cea mai mare parte a capitalului electoral din problema imigrației pe când cele de stânga sunt un răspuns direct la politicile de austeritate. Însă aceste diferențe țin mai degrabă de contextul local și de energiile electorale pe care o abordare sau alta le poate mobiliza, ajungându-se nu de puține ori la un populism cinic. De exemplu, imigrația afectează în mult mai mare măsură piața muncii din Spania decât pe cea din Marea Britanie, însă percepția publică față de fenomen este exact pe dos.

Însă dincolo de percepții și atitudini, susținătorii de oriunde ai acestor mișcări au aproape totul în comun indiferent de loc. Este partea covârșitoare a lower-middle-class-ului care a constatat că, în termeni relativi cel puțin, a avut mai mult de pierdut decât de câștigat din globalizare și din expansiunea monetară. Angajați fără suficientă pregătire pentru a migra către cele mai dinamice sectoare ale economiei, care – dacă nu și-au pierdut joburile cu totul – au fost forțați să devină mai competitivi prin salarii mai mici. Pretendenții – muncitori din „lumea a treia“ cu salarii de 10 ori mai mici care au putut intra în competiție de la distanță, ca urmare a tratatelor comerciale, sau de aproape, ca urmare a imigrației.

Au perceput sau nu beneficiile de a cumpăra la rândul lor mărfuri mai ieftine, adică unul dintre beneficiile globalizării. Însă au văzut cum costul relativ al locuirii devine din ce în ce mai greu accesibil, exact ca efect al boom-ului unei economii din care ei nu mai făceau parte.

Pe viitor, astfel de atitudini s-ar putea dovedi corecte sau nu, se poate discuta chiar acum dacă ele sunt îndreptățite moral sau nu, însă toate aceste lucruri au destul de puțină relevanță. La rece, ceea ce se întâmplă este că niște capitaluri naționale care s-au acumulat în timp și care au făcut țările bogate să fie bogate – iar ca urmare a „contractelor sociale“, de ele să beneficieze absolut toți cetățenii – au început să circule în beneficiul altor economii (România este desigur una dintre ele) dar și al intermediarilor (bănci, fonduri de investiții etc.).

Dacă problemele par relativ simplu de identificat, rezolvarea lor nu este deloc așa, ba chiar de aici apare riscul ca, odată forțate, lucrurile să degenereze în mai rău. Scenariile în care joburile în industrie se vor întoarce în SUA din China și Mexic, în care Marea Britanie va reuși să păstreze beneficiile apartenenței la UE și va scăpa cumva doar de costuri sau în care economiile sud-europene vor prospera subit pentru că au ieșit din zona euro – toate sunt fantasmagorice. Și chiar dacă cineva ar enunța politici în acest sens, mărfurile vor continua să circule liber într-un fel sau altul, iar imigrația efectivă nu va fi niciodată o reală problemă economică, cel mult culturală.

Ca proces natural, convergența economică și drumul spre prosperitate probabil că își vor găsi cumva un curs. Dar ca proces dirijat administrativ spre beneficiul unei elite politico-financiare, „globalizarea“ suferă acum lovitură după lovitură. Pentru cei care au câștigat alegerile, ca să-și dezlipească etichetele – meritate sau nu – de demagogi populiști, provocarea este nu să treacă la vreo revoluție, ci la muncă. Iar munca constă în a descâlci procesele legitime de cele frauduloase dintr-un  curs al istoriei care probabil este improbabil de evitat.

Pentru România, așa cum am mai spus deja, situația este specială și privilegiată. Poziționarea ei, încă neverosimilă chiar și după un deceniu, în interiorul unei uniuni economice și sociale fără termeni de comparație, o face să culeagă majoritatea beneficiilor cu costuri minime. Eventualele pusee protecționiste de oricare parte a oceanului nu vor face decât să amplifice această stare de fapt, lucru care va face probabilă convergența economică mai curând decât mai târziu. Partea noastră de lume – Europa Centrală și de Est – este aproape singura în această situație.

Reversul este însă pe atât de dur. Oprirea robinetului cu bani (sau redirecționarea lui mai aproape de nevoile domestice ale emitenților) ar face ca piețele direct dependente – financiară sau imobiliară – să se prăbușească din nou, iar dacă momentul este gestionat la fel de prost ca ultima dată din punct de vedere monetar și fiscal asta să se transforme într-o recesiune severă.

Cele două aspecte, luate împreună, sunt o veste bună pentru economie – înseamnă că România se poate considera „naturally hedged“, că are câte ceva de câștigat din orice dezastru potențial. Dar, ca orice medie, asta nu spune mai nimic pentru investitorul individual care se va trezi de partea greșită satârului.

Sfatul clasic pentru astfel de situații este de acum gol de orice conținut: „puneți ouăle în mai multe coșuri“. Pentru astfel de vremuri poate că un sfat mai bun este „nu plecați la drum cu ouăle nefierte“.

Publicat inițial în Forbes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *