Riscograma

Răscoala datornicilor: Istoria romanţată a jocului de-a şoarecele şi pisica dintre clienţi şi băncile lor

„Românii sunt cei mai buni clienţi, nu întârzie cu ratele”, spuneau în 2007 ani bancherii veniţi din Vest la munca de jos. Se fereau să spună că românii semnează aproape orice.

Aşa ceva nu citiseră în niciun manual de economie: cum să ai şi risc mic şi profit mare în acelaşi timp

(atenţie, text lung!)

Aventura creditării a început abrupt în România, într-un concurs de împrejurări care – probabilistic – apare cam la o mie de ani. Economia mondială exploda alimentată de creditul ieftin, ţara tocmai scăpase de inflaţia cu două cifre, iar cota unică aducea în legitimitate câştiguri din ce în ce mai mari. Pe scurt, a plouat cu bani.

Iar pentru orice bancă dezabuzată de dobânzile mici din Vest, de 2% sau pe-acolo, o piaţă emergentă însemna mai mult decât profituri mari – însemna o nouă viaţă. În România poţi să ceri 8%, să adaugi încă două-trei puncte cu litere mici-mici şi să iei în cinci ani de mandat bonusuri cât nu luai la tine în ţară într-o viaţă. Asta, la vârf.

La bază, banii erau prea mulţi, fabrica de mici bancheri nu mai făcea faţă cererii. Regula #1 – fă sucursale unde şi câte poţi. Regula #2 – dă credit cui şi cât cere. Regula #3 – după o vreme, schimbă numele, structura şi costurile „produsului”, pentru ca să poţi să-l scumpeşti pentru clienţii vechi şi să le ieftineşti pe cele pentru clienţii noi.

Minunea-minunilor, cu un comision de acordare de 3% pe care banca îl oprea din sumă, banii intrau în bilanţul de profit şi în bugetul de bonusuri încă înainte ca un client să apuce să plătească prima rată. Una ca asta desfiinţa nu doar manualele de economie şi pe cele de fizică. Levitaţia părea următorul pas în inovaţia bancară

Tăietură la montaj, scris pătrăţos şi sacadat, de SF distopic: 3_a_n_i_m_a_i_t_â_r_z_i_u:

12.000 de clienţi ai băncilor s-au adunat pe internet, grupuri-grupuri, şi cer aplicarea corectă a ordonanţei-50-care-elimină-comisioane-tembele-c-aşa-zice-UE sau pretind să le scadă ratele. Sau urlă să fie spânzuraţi bancherii. Ori n-au fost niciodată „cei mai buni clienţi” ori ceva s-a întâmplat între timp.

Primul lucru care „s-a întâmplat” este creşterea de salarii care n-a mai avut loc. 20-30% la fiecare câteva luni devenise la un moment dat ceva banal. Cumsă nu iei credit, când ştii că astfel furi startul în faţa celor care nu merg la bancă până nu se văd cu banii în mână? Al doilea lucru a fost deprecierea leului, care a făcut ca ratele să crească cu alte 10-20%. Apoi, în loc să crească, salariile au scăzut. Adăugaţi faptul că valoarea imobilului cumpărat a scăzut sub valoarea creditului şi aveţi imaginea completă. Omul e pe minus.

Iar banca, bancă! Are şi ea probleme, dar vrea să le acopere din buzunarul tău. Ce faci când venitul disponibil îţi scade la jumătate sau chiar la zero? Plăteşti, sau strigi să fie spânzurat cineva?

Puţine bănci au făcut distincţia dintre venitul total şi venitul disponibil. Venitul disponibil este ce rămâne după ce din venitul total scazi cheltuielile absolut obligatorii: măcar mâncarea şi căldura peste iarnă. Și mai puţini clienţi au făcut această distincţie. Mai ales că venitul disponibil părea să crească la nesfârşit.

Dar, surpriză-surpriză, întotdeauna ai avut de ales.

Pentru cei prea prudenţi sau destul de bine-educaţi financiar, banca avea (şi va avea) întotdeauna un contract de rezervă. Unul în care costurile sunt clare iar condiţiile sunt ferme: cei care au avut inspiraţia să semneze astfel de contracte plătesc acum dobânzi mai mici decât ar fi sperat: 5% sau mai puţin. Evident, făcând media ponderată cu cei care plătesc peste 10%, banca tot iese bine şi îşi permite să plătească (1) bonusuri, (2) dividende mari către acţionari şi (3) dobânzi mari depunătorilor. Anul trecut, când criza deja nu mai era un secret nici măcar în România, sistemul bancar ieşea pe profit net. Asta înseamnă că băncile pe profit trimiteau acasă mai mult decât aduceau băncile pe pierdere. Anul acesta, lucrurile probabil se vor sfârşi pe dos, iar sistemul bancar va avea pierdere netă.

Însă profitul şi pierderile au o logică a lor. Strict din activitatea de creditare, cam toate băncile pierd bani. Pentru că, deşi dobânzile sunt mari, creditele neperformante sunt şi mai mari. Dacă o bancă reuşeşte totuşi să obţină profit nu e atât din comisioanele pe care le umflă acum în contractele clienţilor cât din marja de dobândă pe care o obţine luând bani de la BNR şi dându-i mai departe statului. De exemplu, când BNR anunţă că dobânda de politică monetară este de 6,25% iar Ministerul Finanţelor spune că nu găseşte să se împrumute decât cu 8%, înseamnă că diferenţa este profitul intermediarului.

Dar nu pe toate. Clienţii „buni” din contractele de creditare, cei care au fost cândva de acord să plătească orice comision considera banca de cuviinţă, sunt şi ei sursă de confort financiar pentru bănci: ÎNCĂ un miliard de euro pe an. Cel puţin aşa au stat lucrurile până a venit „nefericita” ordonanţă 50 care – jumătate cu bună-credinţă, jumătate cu exces-de-zel – şi-a propus să mute toţi banii ăştia din buzunarele bancherului în buzunarele datornicului.

Nu se putea moment mai prost. Dar, vorba dictonului, Fiat iustitia, pereat mundus.

Și cursul valutar şi nivelul dobânzilor şi finanţarea bugetului depind de bunăvoinţa cointeresată a băncilor. Pe lângă aceste lucruri, un eventual câştig de câteva zeci de euro pe lună pentru fiecare client păleşte. Însă asta nu contează acum, pentru că băncile nu se gândesc încă la opţiunea nucleară ci doar la războiul de gherilă: Cum să-şi păcălescă clienţii să semneze încă o dată că renunţă la drepturi? Unde să facă lobby pentru ca legea să fie abrogată?

E un joc în care – în acest moment – e imposibil să nu piardă măcar una din părţi dar nu este exclus să piardă ambele. Sau chiar să existe pagube colaterale. O pierdere masivă impusă administrativ, nu sună bine pentru viitor.

Nici România, nici vreun român nu se va mai putea împrumuta ieftin în următoarele decenii. Nu că s-au împrumutat ieftin până acum, dar cine ştie câte ceva despre sistemele de creditare occidentale înţelege: întâi trebuie să demonstrezi bonitate, abia mai târziu ai parte de dobânzi mici. Însă ce bonitate să mai demonstreze unul înglodat în datorii pentru tot restul vieţii? Pentru el e mai important acum să scape de consecinţele propriei neglijenţe.

Dar cum să faci asta când banca îţi propune comisioane noi?

Semnarea actelor adiţionale, care trebuia terminată în septembrie dar în unele cazuri s-a prelungit cu o lună – este un ultim număr de iluzionism încercat de băncile care mizează pe lipsa de cultură juridică a clienţilor.
Realitatea este că legea obligă banca la eliminarea unor comisioane fără a mai fi nevoie de semnătura clientului pentru asta.
Iluzia este că băncile trimit către clienţi o PROPUNERE de act adiţional prin care clientul se obligă să plătească alte comisioane, mai mari, care să le înlocuiască pe cele vechi. Dacă clientul semnează, actul devine voinţa părţilor.
Trucul este că, dacă clientul nu semnează, banca aruncă propunerea la coş şi scoate din mânecă un contract conform cu legea.

Pentru client, singura strategie câştigătoare este să nu semneze deloc, pentru că de fapt diversiunea, “aprobarea tacită” nu poate funcţiona decât în favoarea lui. Aşa supune legea.

Totuşi, nicio faptă rea nu rămâne nerăsplătită. Arestaţi-l pe EURIBOR!

Vestea bună este că bancherii au venit aici să facă afaceri pe termen lung. Asta înseamnă că nu vor pleca nici la prima bătaie de vânt, nici la prima pierdere de 900 de milioane de euro, plus-minus.
Vestea proastă este că pe termen lung vom ajunge – vă surprinde!? – tot la mâna bancherilor. Iată forţa unui eufemism: „Acum dobânzile sunt mici iar riscul de ţară este mare. În viitor, dobânzile vor creşte, dar legea nu ne va obliga să scădem marjele proprii odată cu riscul de ţară”. Asta a spus un bancher din primii cinci şi asta e traducerea din banchereza germană pentru expresia financiară românească „las’că ne mai întâlnim noi”.

Pentru clienţii care înţeleg ceva mai bine ce se întâmplă asta-i principala îngrijorare: că dobânzile mari ancorate de un EURIBOR mic vor deveni enorme când EURIBOR va creşte. EURIBOR e dobânda la care se împrumută băncile mari între ele şi acum, pe criză, e sub 1%. Când economia îşi va reveni, ea ar putea ajunge la 5%, iar un client care are în contract o dobândă de EURIBOR+6 va vedea cum îi creşte dobânda de la 7% la 11%. La aşa creştere de dobândă, rata lunară poate creşte chiar şi cu 30-40%.

Dar pentru asta nu mai e deja nicio soluţie, în afară de ipotetica refinanţare – posibilă doar în caz că banca va fi de acord – de exemplu – să accepte ipotecă pe un bun care nu mai valorează nici jumătate din cât părea că face la început.

Deja, legea a forţat la maximum tot ce era de forţat – uneori, să recunoaştem, la limita ambiguuităţi şi a principiilor de drept – iar de-acum nu mai poate să intervină. Inevitabil, banca şi clientul trebuie să se privească iar faţă în faţă. La început îşi vor pasa vina reciproc, însă până la urmă trebuie să se înţeleagă.

Toată lumea-i vinovată, nimeni nu-i vinovat.

Să arătăm pe cineva cu degetul acum e târziu şi degeaba. Clienţii semnau orice, iar cine nu semna orice pierdea oportunităţi. Bancherii au dat credite uşor, iar cine nu dădea uşor ieşea de pe piaţă. Tot ei au acceptat evaluări fanteziste după ce au acceptat – ca nişte profesionişti ce erau – că un preţ poate creşte la nesfârşit. Statul nu se băga, dar şi când se băga îi supăra pe clienţi, care semnau orice şi tot aşa. Ce contează este cum vor cădea lucrurile. Variantele sunt două:

Varianta #1. Lucrurile cad prost: câştigă clienţii.

Băncile înghit pierderea şi încearcă să-şi recupereze banii cu orice preţ. Fiecare client prezent şi viitor va fi tratat ca un potenţial adversar în instanţă, al cărui cont trebuie golit cât mai rapid şi cât mai discret dar care trebuie trimis la plimbare deîndată ce începe să reprezinte un pericol. Relaţia bancher-client este distrusă pentru câteva decenii de-acum încolo.

Varianta#2. Lucrurile cad prost: câştigă băncile.

Singura posibilitate de-a câştiga este prin lobby de cel mai jos nivel, adică – fără exagerare – şpagă şi şantaj, indiferent că influenţa este exercitată prin intermediul Parlamentului, al Preşedinţiei sau chiar al FMI.
Însă bancherii merg pe gheaţă subţire, pentru că o astfel de schimbare ar fi percepută de clienţi ca furt al unui drept câştigat şi ar anatemiza definitiv băncile. Fără încrederea clienţilor, proiecţiile de profit ale băncilor fac exact cât o ceapă degerată.

Bine, bine, dar soluţii există?

Din partea băncilor există o singură soluţie: să-şi muşte buzele până la sânge şi să accepte. Riscurile au fost mai mari decât se aşteptau iar acum costurile trebuie plătite. Orice altă situaţie, chiar dacă aduce câştiguri pe termen scurt, este perdantă pe temen lung.

Pentru clienţi, afacerea nu costă nimic dar este mult mai „obositoare”. A fost, probabil, singura dată când statul a putut interveni în favoarea lor. Fantezia juriştilor e infinită în timp ce pârghiile legii sunt limitate. De-acum este treaba clientului să-şi facă educaţia financiară sau măcar să citească de la cap la coadă contractele, ofertele şi pe cei care le fac.

Iată ce trebuie să ştii:

1. Nimic nu e mai important ca reputaţia. Dacă o bancă şi-a tratat bine clienţii sunt şanse mari că o va face în continuare. Dacă şi i-a tratat prost, nu merită şansa să-şi repare reputaţia cu tine. Uneori o astfel de bancă pare să aibă costuri mai mari, dar pe termen lung ele vor fi cu siguranţă mai mici.

2. Viteza costă. Unele bănci câştigă clienţi pentru că aprobă dosarele incredibil de repede. Dacă cer de la început un preţ mare, riscul e asumat cinstit. Însă dacă dobânzile par mici, aproape sigur banca va încerca să-şi recupereze paguba mai târziu.

3. Un contract complicat este făcut pentru a funcţiona în favoarea celui care l-a scris, chiar dacă la prima vedere pare neutru. Cu cât mai simplu, cu atât mai ieftin.

4. Cu cât diferenţa dintre dobânda afişată şi DAE este mai mare, cu atât va creşte mai mult.

5. Dacă o bancă umblă cu “scrisul mic” încă de pe panourile de publicitate, sunt mari şanse ca în contract să treacă deja la “scrisul invizibil”

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou