Riscograma

Dar şi cu sufletul în rai!

Prohodul euro răsună iar…

…şi parcă se apropie. Au început să curgă termenele. Zece zile după pesimişti, de Crăciun (sau Ignat?), după moderaţi.

Este destul de greu de imaginat scenariul în care omleta se transformă iar în ouă. Dar Merkel şi Sarkozy insistă, parcă, să forţeze lucrurile în direcţia respectivă. Fiecare cu propria soluţie-surogat. Sarkozy cu bondurile comune, care să împartă mai bine banii care nu există, Merkel cu „integrarea fiscală”, eterna falsă problemă a UE.

Nici una dintre aceste abordări nu poate rezolva problema. Pentru că banii disponibili cu împrumut pentru zona euro sunt pur şi simplu prea puţini. Da, poate că asta şi-au dorit SUA şi poate că au pus discret umărul ca să se întâmple – euro să nu mai fie rival la statutul de monedă de constituire a rezervelor. Dar acum nu mai contează, criza este autentică. Pentru că dobânzile cresc şi prea puţini se înghesuie să culeagă profiturile. Ar putea face-o oricine care are ceva economii prin conturi, ăsta fiind şi motivul pentru care trezoreriile „se întorc la popor”.

Opţiunile reale sunt doar două, ambele cu efecte primare (depăşirea crizei e doar unul secundar) catastrofale: inflaţia sau falimentul băncilor. Mai devreme sau mai târziu – dacă Europa nu descoperă fuziunea la rece rătăcită printre filele cu liste de cumpărături din Agenda Lisabona – una dintre ele se va produce oricum.

În toată afacerea asta, nu euro este de vină. De fapt, moneda unică trăieşte melodrama-clişeu a unuia cinstit care a eşuat într-o lume de corupţi. Euro este o monedă puternică din construcţie. Angajamentul BCE de-a nu finanţa direct deficite, văzut acum ca un neajuns, este de fapt o virtute. Ar trebui să fie garanţia că moneda îşi va păstra valoarea pe termen lung. Însă o astfel de garanţie costă. Guvernele ar fi trebuit să se ridice la înălţimea promisiunii şi să fie prudente, aplecate mai mult spre economisire şi mai puţin spre împrumuturi.

Sigur, pare absurd să construieşti o monedă care să-ţi permită împrumuturi ieftine apoi să nu te împrumuţi. Teoretic, ai putea să laşi privilegiul ăsta companiilor private. Chiar dacă ţi se pare că sunt total iraţionale şi nu ştiu ce să facă cu banii, ele au un mare avantaj: dacă greşesc, pot fi lăsate să dea faliment în linişte, fără să urle cineva că asta ar fi o „criză”. Practic, politicienii n-au rezistat tentaţiei de-a băga degetele în borcanul cu miere şi nici acum n-ar vrea s-o facă. Marea problemă este că acum ei stau cu mâna întinsă, aşa cum le-a plăcut să-i vadă pe alţii. Aşa că au mult mai puţină putere decât credeau.

Concluzia doar o repet: Una dintre cele două, inflaţie sau faliment, se va produce mai devreme sau mai târziu. Pentru zona euro e mai sănătos falimentul. Pentru vecini, inclusiv România, e mai utilă inflaţia.

Lucian Davidescu
EXITCARD