EXITCARD

vulpescu-borza

Lucian Davidescu

Felicitări Vulpescu, felicitări Borza!

Tipii ăştia chiar că ar merita câte o decoraţie de la preşedinte, după ce au trimis în istorie un concept care făcuse carieră: „băieţii deştepţi din energie”.

După şocul insolvenţei Hidroelectrica a venit altul: compania scapă teafără. De fapt, ambele şocuri sunt efectele resemnării în faţa parazitismului.

Mişcarea-surprinzătoare prin care Hidroelectrica a intrat în insolvenţă putea părea atacul final al unor căpuşe care nu mai reuşesc să se sature. Era de aşteptat să fie primită cu reticenţă de bănci, media sau chiar de Guvern – ale cărui nivele superioare păreau că au fost ele însele ţinute în umbră ca să nu strice surpriza.

(Încă nu e prea clar pe ce filieră au ajuns domnii Vulpescu şi Borza în administraţie – din comportament şi context – par să aibă suportul nemijlocit al vreunui „uriaş binevoitor” de genul FMI sau să-vedem-cine)

Însă la fel de surprinzătoare a fost şi decizia Justiţiei de-a confirma decizia, când oamenii cu banii (tâlhăriţi de la contribuabili) cereau ca ea să fie răsturnată.

Cele două şocuri marchează începutul şi sfârşitul punctului culminant în povestea despre cum un popor şi-a luat înapoi vreo două miliarde de euro pe cincinal. Urmează şocul banalităţii, care va servi drept deznodământ.

Până de curând, era „normal” ca Hidroelectrica să producă „curent ieftin” – pe care unii şi alţii „să-şi asume” să-l revândă la preţul pieţei. Totuşi, Hidroelectrica nu plânge după „serviciile” lor ci ei după pomană.

Devenise „firesc” ca avantajul tehnologic al energiei hidro să fie transformat în dezavantaj: În loc să vândă câte puţin, ad-hoc, în vârf de cerere şi la preţuri mari, directorii de la Hidro minţeau că e bine să ai clienţi care iau cantităţi mari, cu livrare constantă şi preţ la jumătate. Atât de gogonată era minciuna că ajungeau uneori să cumpere de la Termoelectrica la preţ de 5 ori mai mare ca să-şi onoreze contractele.

Era „ştiut” că băieţii deştepţi au „contracte-beton” pe „ani de zile”, pe care oricât ai încerca să le reziliezi n-ai nici o şansă aşa că trebuie să le prelungeşti cu şapte ani pentru zece lei în plus. Iată că respectivele contracte erau unele absolut obişnuite şi se mai şi renegociau măcar o dată pe an, că deh – nici băieţii deştepţi n-aveau toată şpaga o dată şi nici tâlharii încredere că-şi vor mai lua tranşele dacă lasă din mâini chiar orice pârghie.

Ajunsese „de bun simţ” chiar şi ca Hidroelectrica să preia riscurile de pe piaţa aluminiului, adică să scrie în contract că ajustează preţul kilowattului în funcţie de cotaţia metalului.

Drumul înapoi a fost la fel de neplauzibil, tocmai prin simplitatea pe care n-o credea nimeni posibilă, pândită la tot pasul de riscuri absurde.

Pe de-o parte, este foarte greu să ceri protecţie împotriva creditorilor aducând drept unic argument propria prostie (mai exact, a managerilor dinaintea ta). În mod normal, un contract trebuie onorat. Totuşi, există şi un principiu rar-invocat în legea falimentului: „maximizarea averii debitorului”, noţiune legată strâns de garantarea dreptului de proprietate. Asta a fost portiţa de intrare, peste o breşă deja existentă.

Hidroelectrica era deja într-o situaţie uşor ridicolă: declarase forţa majoră din cauza secetei. Aici, a fost o scăpare a băieţilor deştepţi care n-au fost prea pretenţioşi în „contractele beton” – fie că nu credeau că vor avea vreodată interlocutori ostili, fie că nu-s chiar aşa de deştepţi. în mod normal, seceta o fi ea „forţă majoră” în spălătoriile auto sau pentru fântânile arteziene. Dar nu este „forţă majoră” în domenii unde ploaia face parte din raţiunea de funcţionare. În agricultură sau hidroenergie, seceta este un risc intern: nu ştii când vine, cât de mare e, dar ştii că inevitabil în doi-trei ani din fiecare deceniu vei fi lovit. Și îţi faci asigurări în loc să le faci producătorilor de aluminiu. Însă neglijenţa contractuală – dovedită din nou – a fost utilă pentru companie.

Declararea insolvenţei a fost partea simplă, a urmat execuţia: tactica aleasă – utilă sau nu – a fost prudentă. Intermediarilor nu li s-a făcut nici o concesie. Rând pe rând ieşeau de la negocieri cu contractele reziliate. În schimb, consumatorii au primit în continuare reduceri – de aproximativ 10% (nu 30-40% ca înainte). Acest comportament a devenit proba bunei-credinţe, care putea fi decisivă în instanţă. Argumentul: Hidroelectrica a fost de bună credinţă faţă de clienţii săi şi le-a dat ocazia să negocieze. La rândul lor, clienţii de bună credinţă au acceptat creşteri substanţiale de preţ, confirmând astfel că vechile preţuri nu erau justificate economic. Sigur, exista riscul ca judecătorii să nu înţeleagă nimic şi să zică „nu”, la fel cum e posibil ca ei să fi spus „da” fără să mai ajungă la detalii. Cert este că riscul (inclusiv al unei şpăgi de ordinul zecilor de milioane de euro oferite Justiţiei) a existat până în ultimul moment, cam ca în filmele proaste despre bombe cu ceas.

Tic. Tac.

Tic. Tac… [Linişte]

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *