„Nu există monedă mai exotică decât leul. Cui îi foloseşte leul? Este absolut suplimentar, nu foloseşte absolut nimănui”, spune Dan Şucu. O opinie similară o are Dinu Patriciu: cursul valutar mai mult încurcă decât ajută afacerile.
Totuşi, ce rost are moneda naţională? Există două sensuri posibile:
1. DEPRECIERE. Atunci când Guvernul nu mai poate să-şi acopere cheltuielile, cursul valutar depreciat este una dintre metodele prin care îşi poate completa veniturile. Este, de fapt, un alt tip de inflaţie. Se scumpesc taxele exprimate în valută, importurile şi creditele în monedă străină.
– Taxele aduc finanţare suplimentară directă.
– Scumpirea importurilor şi ieftinirea relativă a exporturilor au, pe termen scurt, un efect puternic protecţionist. TVA-ul pe importuri este mai mare, impozitul pe profitul din exporturi, la fel. Pe termen mediu şi lung, elasticitatea cererii micşorează importurile, iar competitivitatea exporturilor scade până la un nivel care uneori devine riscant.
– Scumpirea creditului în valută scuteşte banca centrală de eforturile de sterilizare (adică BNR nu mai trebuie să plătească dobânzi pentru a scoate de pe piaţă leii în exces). Îşi permite chiar să emită monedă, cu acoperire doar în dobânda de politică monetară şi cu condiţia ca băncile să dea banii mai departe statului.
Cum te afectează asta pe tine, plătitor de rate? Pentru că dai mai mulţi lei la bancă, îţi rămân mai puţini bani pentru ‘prostii’, astfel că banca centrală scapă de grija inflaţiei exprimată în preţuri de consum. Însă chiar dacă pe hârtie lucrurile par să arate bine, efectul final este acelaşi: puterea de cumpărare scade.
2. APRECIERE. Atunci când lucrurile merg bine, iar investiţiile străine intră constant în economie, aprecierea cursului valutar ajută la “convergenţă”. Ce înseamnă convergenţă? Înseamnă rezolvarea pentru expresia “salarii româneşti, dar preţuri UE”.
Preţurile au tendinţa naturală să se alinieze cu cele de afară. Dacă o marfă este produsă aici la un preţ competitiv, aceasta va fi cerută la export, iar preţul va începe să crească pentru toată lumea. Din competitivitate apare valoarea adăugată, care se traduce în valută intrată în ţară. Valuta mai multă se bate pe tot atâţia lei, aşa că leul se apreciază. Aceleaşi salarii înseamnă de-acum mai mulţi euro. Shoppingul în Milano parcă nu mai e atât de scump.
Există însă şi preţuri care se aliniază mai greu, în cazul în care o marfă sau un serviciu nu poate fi transportat. Astfel că media preţurilor iese, oricum, ceva mai mică decât cea din UE – raportul dintre cele două medii se numeşte paritatea puterii de cumpărare. Ce înseamnă asta? Cu 1.000 de euro, în România poţi cumpăra mai multe bunuri, dar mai ales servicii, decât în Italia. Când preţurile exprimate în euro vor fi în România egale cu cele din Italia, se cheamă că am atins convergenţa nominală. Însă povestea nu se încheie aici. Va mai dura o vreme până când şi salariile din România vor fi similare celor din Italia. Abia atunci înseamnă că am atins convergenţa reală.
Sunt trei factori prin care se poate ajunge aici:
– Cel mai important – creştere de productivitate însoţită de creştere a salariilor, în ritmuri corelate;
– Aprecierea în termeni reali, care să grăbească procesul. În 15 din ultimii 20 de ani, leul s-a tot apreciat. Chiar dacă au fost ani în care cursul s-a dublat, inflaţia a fost mai mare. Aşa se explică, de exemplu, de ce PIB în euro s-a cvadruplat între 2000 şi 2008, în ani cu creşteri de maximum 8%;
– Un pic de inflaţie, adică efectul Balassa-Samuelson. Povestea sună cam aşa: Strungarul Balassa s-a dus să se tundă la frizeria lui Samuelson (să mă scuze economiştii pentru blasfemie, dar nu m-apuc să spun poveşti cu tocilari). La Balassa la fabrică veniseră strunguri noi, aşa că patronul a triplat productivitatea şi dublat salariile. Când a auzit, roşu de frustrare, Samuelson a cerut şi el dublu pe tuns. ‘Pai tot aia faci. Nu mai vin la tine, Samuelson’, i-a strigat Balassa. ‘Nu veni, că nici nu mă mai găseşti. Până primesc şi eu leafă dublă ca frizer, mă apuc de strungărit’, a răspuns printre dinţi Samuelson.
Potrivit FMI, cursul calculat după metoda parităţii puterii de cumpărare (PPC) este de 2,1 lei/euro. Ca să ajungă acolo, ar trebui însă ca România să aibă acelaşi nivel de competitivitate economică (cazul doi) şi disciplină bugetară precum zona euro. Însă, dacă lucrurile iau o întorsătură proastă (cazul unu), nu există limită superioară.
ca un adevărat jurnalist made în românia/după 89′ uiţi de principala funcţie a unei monede naţionale … independenţa economică
când ai o monedă naţională din ce ţin eu minte cel mai important e că poţi avea politici economice/financiare pe care le poţi controla potrivit interesului national … altfel, nici o ţară nu are justificare pentru propria monedă natională … după independenţa câştigată în 1859 puteam foarte bine rămâne cu firfircii austrieci şi otomani care circulau până atunci în principatele române …
şi totuşi unii oameni de stat pe care cu cred că îi putem suspecta de prostie simţeau că românia nu are o independenţă deplină până nu are şi monedă proprie … oare de ce? treci prea uşor peste asta, şi sari direct la concluziile trase de dinu patriciu care are motive economice foarte precise când spune că se simte încurcat de leu … normal, el ar vrea să îşi vândă produsele în euroi din moment ce marea majoritate a materiei prime o cumpără tot în euroi sau/şi verzişori … el e deja de mult în zona euro … nu suntem, încă, toţi acolo!
nu iau în discuţie dacă guvernaţii noştrii ştiu să folosească bine sau rău posibila independenţă pe care ţi-o dă o monedă proprie … nici faptul că după ce am pornit pe drumul integrării europene moneda natională ca instrument al independenţei nationale a fost castrată de atributul ei suveran principal: politici financiare independente ale guvernului naţional/independent român …
pentru că e un alt detaliu prea puţin discutat, subliniat … faptul că naţiunea română nu mai poate folosi propria monedă natională pentru a face investiţii decât … cu aprobare de la marele licurici, UE … vezi aprobările date pentru „subvenţiile de stat” mascate/nemascate tot aia e ….
aşa că întrebarea e bună … regulile jocului, cauzele pentru care moneda naţională e pe zi ce trece tot mai inrelevantă şi mai exotică prost explicate …
luciandavidescu
@totedati
Dacă vreţi să răstălmăciţi toate textele în cheie naţional-ceauşistă, vă propun să vă fac o secţiune doar a dvs. pe blog 🙂
Este corectă precizarea despre independenţa economică, dar cu o nuanţă. Moneda naţională oferă statului libertatea de-a-şi jecmăni cetăţenii 🙂 Cel mai bun exemplu de monedă folosită în interesul naţional – dolarul zimbabwean (Mugabe studiase la Oxford, de unde a reţinut doar ideea asta). Vă rog să găsiţi dvs. un contraexemplu.
Marian
La Romania au gresit. Nu e 23%, ci 223% spre 323%.
SUA e muuult mai ieftina (cu cateva exceptii: servicii medicale, bautura in bar, etc)
dan
ar fi interesant de stiut care-s "bunurile" la care se refera statistica asta… nu prea se gasesc multe care sa coste in romania 23% din ce costa ele in america. sau n-am inteles io ce arata graficul…?
Victor
CUM sa nu, dan? Ba chiar si in raport sensibil mai mare! (Spre ex – benzina! Ups! Pardon, raportul e invers, e LA EI mai mic de un sfert din cat e la noi, daca nu ma insel)
Anda
Dincolo de datele statistice prezentate, e bine de vazut ce se va intampla cu populatia Romaniei in acest caz. Pentru ca asta ne intereseaza, nu?
Trecerea la euro inseamna semnarea certificatului de deces a populatiei, avand in vedere faptul ca scopul trecerii la moneda unica este desfiintarea clasei mijlocii si largirea prapastiei intre saraci si bogati. Bogatii vor deveni si mai bogati, iar saracii nu vor avea dupa ce bea apa.
Asa cum s-a intamplat in Italia in 2002. Nici Prodi si nici Ciampi-pe atunci guvernatorul Bancii Centrale- nu au luat nici o masura in echilibrarea paritatii lira-euro, care s-a facut exclusiv pe buzunarele cetateanului. Odata cu adoptarea monedei unice-preturile s-au dublat, economiile in banci au scazut vertiginos, iar astazi italienii se confrunta cu "sindromul celei de-a treia saptamani"-adica banii ajung exact doua saptamani dupa incasarea lor. In a treia nu mai faci fata. Vorbesc de italianul mediu, cel cu venitul lunar de 1200 euro lunar. ( a se citi sofer, carabinier, poate chiar profesor-in cazul acesta precar).
Puneti in aceasta ecuatie cetateanul roman, cu un venit mediu de 300 de euro lunar ( in cel mai bun caz!) cu care va trebui sa infrunte urmatoarele cheltuieli: lumina, intretinerea, telefonul, imbracamintea, incaltamintea, hrana, minima atentie acordata sanatatii, taxele impozitele, etc, etc-toate aduse la niveluri europene.
Un mic exemplu: o pereche de pantofi in plin sezon ajunge la 100 euro. Prin doua reduceri succesive se poate ajunge la suma de 35-40 euro. Imbracaminte-aceeasi situatie.
Scumpirile energetice vor purta salturi de preturi -tot in euro!-de neimaginat, la toate nivelurile. Asadar, ce se poate face cu 1000 de euro? Putin sau aproape nimic.
Intrebare: cat la suta din populatia Romaniei va avea acea mie de euro ca venit lunar?
Cu alte cuvinte, cetatenii Romaniei vor fi-in mod tragic-expediati in canale.
. Dar nimeni nu se deranjeaza sa explice romanului de rand ce drama il asteapta in ziua in care moneda nationala va disparea…
Atunci vom vedea cat ne-a costat voiosia romaneasca cu mici, bere si manele electorale. Dar, din pacate, va fi prea tarziu!
Lucian Davidescu
@Anda
Corelaţia pe care o faceţi între monedă şi nivelul de trai e pe cât de prăpăstioasă pe atât de fantezistă.
Am mai auzit poveşti de acelaşi gen când a intrat România în UE: "Asta va aduce creşteri masive de preţuri şi scăderi masive de salarii" Profeţii de atunci ori nu mai zic nimic, ori şi-au mutat ţinta.
De povestea cu dublarea preţurilor n-am auzit pentru Italia, dar ea devenise faimoasă în cazul Germaniei: "Ce era o marcă s-a făcut un euro". Aşa că m-am uitat pe seria de date. Inflaţia a fost de 1% în 2002. O singură scumpire a fost mare – 80%, la ziare. Probabil că într-adevăr erau o marcă şi s-au făcut un euro, dar excepţia asta înseamnă doar sfârşitul unui război al preţurilor.
