România poate avea creștere economică și de 10%
…dar ținta guvernului trebuie să fie nu creșterea PIB ci a salariilor
E aproape înspăimântător corul bocitoarelor care se dau de ceasul morții de când au văzut creșterea economică de 5,7% de pe primul trimestru: că nu e adevărată, că nu e bună, că nu e sustenabilă. No shit!
Că nu e „meritul guvernului”. Sigur, nici nu era „vina guvernului” când scădea cu 5% când toată Europa depășise criza – să zicem că aici au dreptate în ambele cazuri – dar barem atunci favoriții lor (de ex-clanul Schengen vorbesc!) era la butoane, așa că scăderea era și adevărată și bună și sustenabilă.
Politic, e cumva de înțeles atitudinea – guvernul lui Grindeanu și-a făcut un buget ultra-ambițios, cu riscuri mari de derapaj: rectificare negativă la jumătatea anului sau deficit excesiv la sfârșit. Ei, uite că le-a ieșit, creșterea economică peste așteptări îndepărtează riscul ăsta – hai să-i zicem noroc.
Dar ce ar fi rău în norocul ăsta? Asta-i imposibil de înțeles!
Hai să vedem presupusele argumente, unul câte unul:
1. A exagerat INS. Bun, cifrele de la INS sunt dintotdeauna destul de dubioase, nici măcar PIB nu știm de fapt sigur cât e, și n-ar fi de mirare o marjă de eroare de 10-20% în sus sau în jos. Dar! Veniturile la buget în aceeași perioadă, pe execuție, au crescut cu 7,1% – așa că e ceva mai probabil ca INS să fi greșit de data asta în jos!
2. E creștere bazată pe consum, nu pe investiții. Aici sunt multe de spus:
Pentru început, că n-avem datele detaliate care să arate dinamica punctuală. Dar OK, e posibil să fi scăzut contribuția procentuală a „investițiilor”. Așa, și?
Componentele nu sunt mutual exclusive ci se adună! Dacă investițiile au contribuit mai puțin, bine măcar că a fost consum care să împingă creșterea. Că nu apare din nimic consumul ăla, sunt bani pe care cineva i-a produs.
Optica asta oricum e caricaturală: investiții = bun, consum = rău. Scopul creșterii economice este să se consume mai mult. Investițiile înseamnă doar amânarea consumului curent în scopul unui consum și mai mare în viitor.
Investești doar când calculul ăsta se susține, altfel sunt bani aruncați, așa cum au fost aruncați în criză pe sălile de sport ale prim-ministrului Udrea. Deci, pe scurt, decât „investiții” de stat, mai bine consum!
Dar ce-ar fi și mai caraghios? N-am date, dar aș fi gata să pun rămășag că grupul celor care susțin melodrama cu investiții vs. consum sunt în grupul mai predispus să se numere, în viața de zi cu zi, printre cei care nu economisesc nimic de la o leafă la alta (mică, mare, nu contează) pe când ăștiălalți „asistații sociali”/”putorile” care „nu vor să muncească ci doar să consume” mai pun câte ceva la bancă (ok – proastă alegere – dar o fac). Și chiar și dintre melodramaticii care totuși economisesc s-ar putea să aibă o surpriză rușinoasă în caz că s-ar apuca să-și calculeze propria productivitate.
3. Că se bazează pe cheltuielile publice. Aiurea, statul n-a apucat să facă nici un fel de cheltuieli în plus în primul trimestru față de cât se cheltuia și anul trecut. Sigur, urmează măriri de salarii, o să vedem atunci dacă asta duce la și mai multă creștere sau dimpotrivă, la ce le-ar înveseli pe bocitoare. Personal, anticipez un râu de lacrimi.
4. Că nu este sustenabilă. OK, prima reacție este „ce prostie e asta”? Cine mă-sa dracu și de unde știe cât e „creșterea sustenabilă” în România. La cât este încă de săracă țara, la câte oportunități neexploatate sunt (jumătate din populație la țară, trei milioane de muncitori afară etc.), la ce decalaj există față de o economie cu care suntem perfect interconectați? Până nu încep să se umfle iar bule financiare și imobiliare că nu-și mai găsesc banii loc pe nicăieri, de unde asta cu „nesustenabilă”?
5% pe an este minimum necesar și rezonabil ca să ajungem din urmă restul țărilor sărace (!) ale Europei în următorii 10-20 de ani – vorbesc de Grecia, Portugalia, Ungaria etc. Mai jos de atât e rușinos. Un an bun poate să meargă liniștit spre 10%, și dacă există consecințe nedorite în treaba asta este de preferat să le rezolvăm cumva decât să sperăm că sărăcia penitentă ne va ajuta cumva. Când o să treacă creșterea economică de 10%, atunci să zicem că s-a supraîncălzit – deși, uite, chinezii au avut așa febră și nu i-a omorât.
Mai serios vorbind, creșterea economică nu este treaba guvernului. Există măsuri punctuale care au dovedit că o pot accelera (cota unică, tăierile de TVA) dar și altele care au omorât-o prostește (tăierile de salarii, mărirea de TVA, toată farsa cu „austeritatea”). În rest, guvernul cheltuie bani, că asta-i treaba lui, nu-i produce.
Ce ar trebui să-și propună un guvern este nu creșterea PIB, că aia se poate scurge bine-mersi în garsonierele securiștilor și politrucilor din Monte Carlo, ci creșterea susținută (nu „sustenabilă”, pur și simplu susținută) a veniturilor: de exemplu, cu minimum 10% pe an timp de un mandat întreg. Cine promite chestia asta convingător are șanse să câștige alegerile următoare (bocitul nu prea ajută).
Și e foarte fezabil! Salariile în România sunt acum mult sub potențial, din cauza unei combinații tâmpite de factori care nu mai poate rămâne așa: inerție, fricțiuni, blocaje. Altfel, sunt în competiție directă cu angajatorii din Vest, au acces la finanțare și la tehnologii în condiții comparabile și au acces liber la aceleași piețe. Ce n-au? Nici o scuză!
Că trebuie statul să facă primul pas pentru a rupe blocajul ăsta e chiar păcat, însă nici nu are altă soluție. Creșterile promise acum, oricât de ambițioase ar părea, sunt la același nivel cu al angajatorilor privați care înțeleg pe ce lume trăiesc. Să vezi ce salarii minime (cam cât media pe economie) plătesc ăia de la Kaufland sau Lidl, singurii mari retaileri care au reușit să se extindă în timp ce alții mai că se pregătesc să tragă obloanele că „ce putori sunt românii”.