Cele două Românii – un român de la oraș produce cât doi de la țară. Toți trei ies în pierdere!
Am căutat pentru acest text dacă există vreo statistică sau estimare referitor la procentele din PIB produse în urban respectiv rural. Ori nu există, ori nu am căutat destul, așa că am făcut următoarea aproximare, pe baza veniturilor active în bani (salarii + activități independente inclusiv agricultură) pe persoană raportate pe cele două medii de rezidență de INS. Cifre rotunjite la cel mai apropiat ordin de mărime relevant:
PIB este de 170 de miliarde de euro la aproximativ 20 de milioane de locuitori – o medie de 8500 pe locuitor. În urban trăiește 56,5% din populație, cu un venit mediu lunar de 960 de lei de om. În rural sunt restul de 43,5%, cu un venit mediu lunar de 480 de lei fiecare. Păstrând proporțiile, rezultă că PIB/cap în rural ar fi de aproximativ 50% din cel urban – asta înseamnă 5400 de euro* față de 10800 de euro. În total, mediul rural contribuie cu 28% la PIB (48 de miliarde euro) pe când urbanul aduce restul de 72% (122 miliarde euro).
*Cifra este mai degrabă optimistă de vreme ce sunt 9 județe care nu ating atât cu rural și urban împreună.
Concluziile directe: Urbanul are un PIB pe cap cu 25% mai mare decât media, cifră cu care este aproape la egalitate cu Polonia sau Ungaria. Ruralul, prin ponderea mare și veniturile mici, face cât o țară mai mare dar mai săracă decât Bulgaria.
Concluziile indirecte: Dacă ruralul ar reuși să recupereze de la 50 la 75% din media urbanului, asta ar însemna o creștere structurală de 15% a PIB, independentă de creșterea naturală, care o dată obținută s-ar contabiliza an de an. Practic un cadou pentru economie, un potențial ratat care doar anul ăsta înseamnă 24 de miliarde de euro din care vreo 8 miliarde la buget! PIB pe locuitor ar fi de aproape 10.000 de euro iar România ar sări brusc 5 locuri în topul economiilor mondiale – pe #46 – peste Cehia, Grecia și Portugalia.
Chiar și întinsă pe zece ani, recuperarea decalajului tot ar aduce la buget destui bani cât să faci niște mii de kilometri de autostradă, chiar și la prețuri umflate (vreo 40-50 de miliarde de euro) iar în buzunarele oamenilor bani destui cât să aibă și mașini cu care să meargă pe ele.
Ruralul înseamnă în principal agricultură și va continua așa pentru decenii bune de acum încolo. Satele nu vor deveni orașe peste noapte, lumea nu se va muta decât poate în alte sate din Vest, nu vor veni fabricile și uzinele în fiecare colț uitat de lume și nici nu se vor asocia oamenii în CAP-uri mamut că rar au de ce. Lucrurile care lipsesc cu adevărat sunt grave, dar puține, în vreme ce baza de pornire e mai solidă decât pare.
Agricultura este acum într-o poziție bună, din multe puncte de vedere: destul capital uman (teoretic două milioane de oameni care cu asta se ocupă), acces la capital, informație și tehnologie, disponibilitate antreprenorială mai ales a celor care lucrează prin străinătate și au mai văzut cum se face, o piață de desfacere potențială mare cât un continent, cu aplecare deosebită către produse mai puțin industriale dar cu valoare adăugată mare. Unii dintre ei s-au întors deja în România și câștigă aici mult mai mult decât câștigau acolo.
Mitul că e nevoie de „comasare”. Ăsta este o relicvă mai veche de un secol, de-a politicienilor care văd lucrurile în termeni de randament al propriului capital. Cultura mare are într-adevăr o productivitate a muncii de zece ori mai mare, dar în același timp o productivitate a terenului de zece ori mai mică! Un om pe 100 de hectare de grâu scoate la fel de mult ca zece oameni de pe zece hectare de solarii. Problema e că România nu are cele 100-200 de milioane de hectare necesare ca să susțină astfel de ambiții latifundiare și să dea și destule posturi de tractorist! Cultura mare este și va rămâne predominantă, că nu prea se poate altfel, dar valoarea adăugată economică și socială vine din exploatațiile mici și mijlocii – de 1, 5, 10, 20 de hectare.
Mitul că agricultura înseamnă „subzistență” și sărăcie. Istoric se confirmă, doar că între timp lucrurile s-au schimbat enorm. Azi accesul la informație și nivelul de tehnologizare fac posibilă întinderea unei ferme de familie profitabile chiar și pe un hectar sau mai puțin. Și geografic se confirmă parțial, în sensul că de la un anumit nivel de productivitate industrială – cea din țările foarte dezvoltate – agricultura nu mai poate rămâne competitivă. România este însă la locul potrivit, în momentul potrivit. Un mic antreprenor agricol poate câștiga azi de două-trei sau mai multe ori decât dacă s-ar duce să se angajeze în uzină, pe salariul minim din România!
Mitul că „țăranii sunt prea proști ca să facă ceva”. Ăsta-i cel mai mincinos mit dintre toate! Sigur că sunt și destui care n-au apucat destulă educație cât să poată citi bine, dar chiar și unii dintre ei ajung să te surprindă prin cât de sistematic își fac documentarea, calculele și planurile! Însă există și o clasă de fermieri bine și foarte bine educată, articulați și aplicați, în care aș avea mai multă încredere să conducă o afacere decât în destui dintre absolvenții de umanioare sau management care toacă aiurea banii acționarilor prin marile orașe. Știu asta detaliat, pentru că urmăresc aproape zi de zi statisticile detaliate ale Agrointeligența, site care deși se ocupă strict de știrile de agricultură are audiență zilnică aproape de nivelul ZF sau Capital. Public cu venituri peste medie, care citește de pe telefoane high-end, de la cap la coadă și apoi mai mult, educat, exigent, care știe la o adică să își ceară drepturile în mod civilizat și articulat. Prin comparație, abia în comentariile din presa generalistă pare că s-au adunat ghiolbanii!
Pe lângă multe provocări mici, există una mijlocie și una mare.
O problemă este securitatea producției. Tot ce pui se fură așa că oamenii se limitează la cereale, că-s mai greu de adunat de pe câmp. Dar asta a început să se rezolve de la sine și se poate închide în termeni mulțumitori cu un efort administrativ nu foarte mare: Șefii de post din comune, cu sprijin logistic și cu directivă fermă, să primească în sarcină prinderea hoților de recolte sub sancțiunea demiterii!
Problema cea mai mare este însă vânzarea. Poți să ai o recoltă mare și frumoasă, productivitate nemaiauzită, costuri competitive, poți să folosești cele mai eficiente inputuri și tehnologii – că dacă n-ai unde să vinzi totul este degeaba. Și nu-i vorba că n-ar fi cumpărători, doar că nici ei nu știu cum să ajungă la sursă. Lanțurile logistice și industriale lipsesc, așa că singura certitudine minimă este să vinzi la piața tradițională, doar în sezon, la prețuri vecine cu falimentul! Și aici vine rezolvarea.
Deci, iată un exemplu de proiect din zecile imaginabile, pe care statul îl poate face cu costuri directe foarte aproape de zero:
(în fotografie, unul din nenumăratele astfel de proiecte din China)
Mai întâi, o veste bună și una proastă! Vestea bună e că statul nu trebuie să vină cu bani aproape deloc – dacă cheltuie cash o sumă cu mai mult de șase (!) cifre pentru treaba asta nu doar că e risipă, dar se alege praful, că vor veni căpușele ciorchine să nenorocească totul. Vestea proastă e că trebuie creier, muncă și ceva curaj – iar ăstea cam lipsesc.
Prin programele de guvernare s-a tot vânturat noțiunea de „centre de colectare”, un concept destul de primitiv dar care tot era mai bun decât nimic. Nu s-au făcut. Trebuie ceva mai mult decât atât!
Parcuri agro-industriale și logistice, 210 la număr, în relație unu-la-unu cu numărul de centre de plăți ale APIA, care au fost distribuite cât de cât logic în teritoriu și care ar fi probabil oportun să devină și primii chiriași: mai vine omul să își ia subvenția, mai vede ceva nou.
Concret, autoritățile locale / județene / centrale ar trebui să pună la dispoziție terenurile din proprietățile existente, în locuri cât mai accesibile din punct de vedere logistic. Imediat după ar trebui să vină dezvoltatorii imobiliari, care să construiască după un concept scalabil și modular: hale, depozite, silozuri, spații comerciale, birouri. Dacă proiectul este convingător de la cap la coadă, o vor face fără să ceară subvenții sau alte „facilități”, pentru că sunt destui în stare să recunoască potențialul de a recupera investiția exclusiv din chirii. O parte din concept poate fi făcută chiar și prin subscripție publică, adică listare la Bursă.
Urmează chiriașii strategici: câteva bănci partenere care să-și deschidă în fiecare loc câte o sucursală echipată cu personal specializat în credite agricole. Aici intervine unul dintre momentele când statul are ocazia să se folosească de principiul persuasiunii morale (moral suasion): Depozitele în bănci ale românilor depășesc azi substanțial creditele luate, dar băncile se plâng că n-au cui da creditele în timp ce continuă să ceară bani de la BNR și favoruri de la Guvern. Păi ia să vedem mai întâi, cum și cu cât sprijiniți voi economia locală?
La fel cu asigurătorii.
La fel cu traderii de cereale cu prezență națională, cei care raportează profituri mici, mici, mici de tot și nimeni „nu știe” de ce. Poate că e barem preferabil să le reinvestească cumva local decât prin cine știe ce insule din Oceanul Indian, unde oricum nici orezul nu mai crește ca altă dată!
Apoi ar veni probabil câteva companii integrate din sectorul agricol care să furnizeze consultanță și sprijin, dealeri de utilaje, furnizori de semințe și îngrășăminte, furnizori de servicii logistice, transportatori, procesatori de deșeuri și furnizori de tot felul de servicii auxiliare.
Nu prea există acum locuri în care le poți găsi pe toate laolaltă, așa că deja este un pas uriaș.
Apoi, ar trebui să vină chiriașii de conjunctură: ateliere și făbricuțe de îmbuteliere, de conserve, de panificație, de prelucrare a cărnii – pe bani de la bancă și/sau fonduri europene.
Deja masa critică este destul de mare pentru ca locurile respective să devină echivalentul târgurilor medievale, care au stat la baza comerțului modern și a dezvoltării economice pe care o vedem azi.
Dar chiar și de aici există un pas în plus: tehnologia! Ultima etapă ar fi integrarea stocurilor într-un sistem electronic disponibil pe internet, pentru oricine are ceva de cumpărat. Am nevoie de 100 de tone de cartofi – să-i tai, congelez și export în Irlanda – dar la mine în județ s-au cam terminat? Intru în sistem și dau comanda dintr-un singur clic, cu livrare gata-negociată ca preț și timp și decontare instant! Sistemul poate să îl facă Bursa de Mărfuri dacă se pricepe sau dacă nu oricine altcineva, pe investiția și riscul lui, după un model redus la scară asemănător cu Alibaba, Ebay sau Amazon.
În momentul când toate cele de mai sus ar fi operaționale, problema „desfacerii” produselor agricole încetează să mai fie o problemă. Iar cei care sunt dispuși să investească în producție, posibil de ordinul sutelor de mii după cum arată datele de trafic ale unora care se tot documentează despre aceleași subiecte de ani de zile, vor avea în continuare doar grija recoltei dar cu certitudinea încasărilor.
Ce înseamnă asta pentru economie? Direct, nimic spectaculos, poate încă câteva miliarde de euro la producția agricolă în plus față de cele 7-10 de acum. Ponderea sectorului în PIB tot la o cifră va rămâne, nici nu are cum să fie altfel. Indirect înseamnă însă enorm. În primul rând prin contribuțiile pe lanț, în industria alimentară, transport, logistică și servicii de toate felurile, toate cu valoare adăugată substanțială. Mai înseamnă niște zeci sau sute de mii de oameni proaspăt ieșiți din sărăcie și intrați în middle class, cu venituri disponibile în creștere explozivă și care vor veni inclusiv la oraș să cheltuie din banii nou câștigați. Și înseamnă, poate mai mult decât orice, o bază antreprenorială uriașă care până acum în România a cam lipsit. Odată obișnuiți să se bucure de propriul succes, să identifice oportunitățile și să le speculeze decisiv, odată ce au strâns destul capital propriu, destui se vor aventura și în alte sectoare de activitate, unde acum inițiativa locală ori lipsește ori este de prea slabă calitate.
Cu măsura asta și poate cu alte câteva abordate în aceeași manieră, raportul despre care vorbeam la început, de 75% PIB rural față de urban, poate chiar ar avea șanse să se materializeze. Inclusiv cu consecințele pentru economie și buget – adică rețeaua de autostrăzi pe care urbanul de unul singur, de la înălțimea propriului PIB, încă n-a reușit să o facă.
m-ai pierdut la asta: „Șefii de post din comune, cu sprijin logistic și cu directivă fermă, să primească în sarcină prinderea hoților de recolte sub sancțiunea demiterii!”
ma duc sa rid undeva singur sa nu creada lumea ca-s nebun… sa primeasca in sarcina, zici? e ca-n filme, cind dupa ce se sparge o banca, apare seful politiei, intotdeauna jucat de un negru, care tipa la aia: prindeti-i! Ce-i drept, in filme ii cam prinde…
Mitul numarul trei are acoperire suta la suta in realitate.Se mai pot adauga fara retineri,epitete ca abject,murdar,betiv,mincinos,ignorant,habotnic,iar lista mai poate continua….
Este o chestie pur socio-politică. Dacă ruralul s-ar dezvolta la modul – foarte posibil – pe care l-ați prezentat, atunci s-ar vedea clar hoțiile stil Telly Our Man, iar politicienii socialiști ar rămâne fără bazin electoral, care ar seca instant.
Site-ul, in special partea de comentarii ar trebui renovat masiv. Alftel, pacat de articolele bune.
Binevenit o analiză a rurarului!
Ce am observat în Bărăgan:
– pământul e dat de oameni în arendă sau chiar vândut la câțiva latifundiari din comună
– veniturile la hectar obținute de oameni sunt foarte mici, grosul e luat de arendaș, care știe să-și facă contabiliatea pe zero, dar nu poate masca averea, opulența și nivelul de trai ( deci seful de post ar trebui să-l controleze pe arendaș, ceea ce e o utopie, că de la el mănâncă și el o pâine)
– nu se investește în silozuri de păstrare a recoltei și nici în prelucrarea ei măcar primară, din acest motiv se vine de exemplu grâul imediat după recoltare la prețuri de nimic și de obicei noaptea fără acte
– nu se investește în irigații, nici în liziere și perdele forestiere esențiale în viitor
– satele au populație îmbătrânită și tinerii sunt plecați afară
– lipsă proiecte europene de asfaltare drumuri, de apă, canalizare
Singurul lucru care este necesar pentru ca mediul rural sa se dezvolte este sa fie lasat in pace respectiv sa nu i se mai puna piedici. Toate normele europene implementate de Romania nu sunt decat o vrajeala prin care ni se impune sa nu mai producem nimic. Nu pentru ca nu vor jmecherii din UE ci pentru ca nu „indeplinim normele”. Adica daca vreau sa iti inchid ferma iti impun norme imposibil de respectat si ti-o inchizi singur. Pe urma iti spune: nu am ce sa iti fac normele sunt norme. Uite eu sunt neamt si iau credit cu 1%. La tine in Romania este 10%. Deci concuram pe picior de egalitate si castig eu, neamtul. Cu toate normele si reglementarea niciodata produsele agricole nu au fost mai proaste calitativ. Ca si gust nu mai vorbim. Agricultura a ajuns o piata de desfacere pentru industria chmica si cea producatoare de masini. Reglementarile in domeniu nu sunt decat „sale enforcement”. Adica te obliga sa cumperi utilaje, produse chimice, medicamente veterinare de care inainte nu era anevoie. Modelul agriculturii moderne nu produce dact deficit solului, animalelor, fermierilor si consumatorilor de produse agricole. De aia si trebuie subventionat, pentru ca nu se poate intretine singur. Subventionarea nu este pentru pretri mici la populatie ci pentru industria chimica si cea constructoare de utilaje agricole. Nu mai vorbim de bancile care finanteaza toata distractia. De aia sunt si profiturile mici in agricultura. Foarte bine fac cei care inchid fermele. Totusi ar fi bine sa putem sa nu ne vindem pamanturile. Trebuie gasita o forma in care sa le putem pastra in proprietatea cetatenilor romani. Cine vrea sa faca afaceri in agricultura sa se gandeasca de 100 de ori inainte.