Standard
Lucian Davidescu

Reforma sănătăţii, SUA vs. România: povestea a două eşecuri

Ce are România de învăţat din experimentul Obama, de la celălalt capăt al axei dezastrului.

A durat 100 de ani până când americanii au reuşit să cadă de acord că le trebuie îngrijire medicală universală. De fapt, nu ce se înţelege în mod normal prin asta ci un sistem complicat de subvenţii şi constrângeri care să împartă între mai mulţi cele 16% din PIB strânse de sistemul medical.
Cine beneficiază? O parte dintre cei 45 de milioane de americani care nu sunt nici destul de înstăriţi ca să-şi permită asigurare, nici sub pragul sărăciei cât să intre în programele de protecţie socială (Medicaid), nici destul de bătrâni încât să fie asiguraţi automat (Medicare). Rămân pe dinafară doar 15 milioane, în principal cei care îşi permit asigurarea dar cred că nu au nevoie de ea.

De unde bani? De la cei consideraţi bogaţi. Fie indirect, prin impozite, fie direct, prin taxarea suplimentară a poliţelor scumpe. În total, 150 de miliarde de dolari pe an în primii şase ani, care se adaugă la cele 2300 de miliarde cheltuite deja. Mai departe, administraţia Obama speră să apară economiile. Mda, la ei chiar şi „stânga” se gândeşte la finanţare sustenabilă pe termen lung.

Deja, jumătate din cei 16% vin din fonduri publice. Doar ponderea de 8% asigurată de guvern este suficientă în alte ţări pentru sisteme de sănătate performante. Cât de performante? În schimbul banilor mulţi plătiţi pentru sănătate americanii au parte de o disponibilitate şi calitate a serviciilor superioară faţă de majoritatea statelor dezvoltate. Media iese însă mai prost la indicatorii de bază, ca speranţa de viaţă sau mortalitatea infantilă.

La baza reformei a stat argumentul solidarităţii, însă decisivă a fost certitudinea că, orice s-ar întâmpla, lucrurile nu mai pot continua aşa. Cheltuielile pentru sănătate ar urma să ajungă la 20% din PIB în 2020. Ruinător, spune chiar Warren Buffett. Adevărata reformă se va produce de la sine, când sistemul se va plia pe realitate, în unul din două moduri. Fie legiuitorii vor obţine efectul dorit, adică eliminarea unor ineficienţe, fie cheltuielile vor continua să crească iar sistemul se va prăbuşi sub propria greutate.

Ce are de învăţat România din experienţa americană?
Direct, mai nimic: Cu derizoriul 3,6% din PIB pentru sănătate ar fi bine chiar şi să repete o parte din erorile SUA.
Indirect, cât o duce capul: De la cum trebuie construite politicile publice până la ce înseamnă să ţinteşti rezultatele.

1. Sursa de finanţare. Toate promisiunile de până acum, gen 6-8-10% din PIB, sunt apă de ploaie dacă nu există păgubiţi. De unde luăm diferenţa? Variantele care să îndestuleze sunt puţine şi ruinătoare politic: funcţionari, militari, profesori, pensionari. „Sporurile şi pensiile nesimţite”? Gargară! Alte variante realiste? Impozit direcţionat – deja, o asigurare se plăteşte: 10,7%, angajat+angajator, se mai pot muta nişte procente aici: cum ar fi dacă toate impozitele pe venit s-ar împărţi între educaţie şi sănătate?.
Sau investiţii mai mici din bani publici, că oricum se dau prost.
Sau statul se apucă să vândă tot ce mai are, până la sârma ghimpată de pe graniţe.

2. Apropo de vândut! Chiar dacă finanţarea e publică, nu înseamnă că operarea nu poate să fie privată. Modelul s-a aplicat deja cu succes în cazul medicilor de familie. Foarte probabil (e nevoie de nişte studii de impact), câştigul de productivitate va fi mai mare decât profitul „privatului”.

3. Standarde diferenţiate de tratament. Egalitatea duce la dezastru: inflaţie (de şpăgi) sau penurie (de medici). Este firesc ca pacienţii care contribuie cel mai mult să aibă parte de medicii cei mai buni. Un motiv în plus pentru pacient să-şi declare integral veniturile, pe care acum le ascunde ca să strângă şpaga. Şi o presiune în plus pentru medici să intre în competiţie şi să livreze un serviciu cât mai bun.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Andrei

"Rămân pe dinafară doar 15 milioane, în principal cei care îşi permit asigurarea dar cred că nu au nevoie de ea." – adica astia trebuie asigurati cumva din bani publici.

"De unde bani? De la cei consideraţi bogaţi. Fie indirect, prin impozite, fie direct, prin taxarea suplimentară a poliţelor scumpe."

Probabil nu am inteles eu prea bine ce vrea sa faca sistemul propus in US, dar, in principiu, daca vor exista asigurari de stat, din cei care au asigurari private in prezent, nu vor migra destul de multi in categoria "nu cred ca am nevoie de asigurare privata"?

Lucian Davidescu

@Andrei

Nu e vorba de asigurari "de stat" decat pentru cei foarte saraci, restul plătesc în continuare

josci

in usa exista conceptul de "pre-existing condition" o parte din cei neasigurati intrand in aceasta categorie. legea noua nu mai da posibilitatea firmelor de asigurari sa refuze sa incheie polite. asta cred ca e cea mai mare realizare.

Radu

Sunt 3 lucururi inter-dependente in legea noua:

1) punerea in ilegalitate a discriminarii din cauza a “pre-existing conditions”: cineva care a avut cancer (chiar daca si-a revenit complet), diabet, astma, sau carea fost vreodata la psihiatru probabil ca nu ar fi la fel de profitabil ca omul mediu, asa ca pana acum nu ii oferea nimeni asigurare decat daca ar fi fost de acord ca nici o cheltuiala legata direct sau indirect de conditii pre-existente sa fie acoperita. Vorbesc aici de piata de asigurari individuala, sau pentru small businessuri de cativa oameni; asta nu se aplica la grupuri mari, cum ar fi cei care lucreaza pentru companii mari sau guvern

2) daca toti oamenii nu sunt obligati sa aiba asigurare, atunci exista "moral hazard"–multi vor decide sa astepte pana se imbolnavesc ca sa isi ia asigurare, si asta ar face ca cei ramasi in planuri de asigurare sa fie in medie mai bolnavi, deci ca politele sa creasca, si sa se intre intr-un "death spiral" clasic. Asa ca legea noua penalizeaza oamenii care nu isi iau asigurare fie individuala, fie prin locul de munca, cu circa 2% din venitul care depaseste limita saraciei

3) nu poti obliga oamenii saraci sa ia asigurari, cand in America politele pentru o familie sunt in jur de 1000 dolari pe luna. Deci guvernul limiteaza cheltuiala familiilor pe polite la circa 9% din venitul brut, si apoi subventioneaza restul de pret pana la o polita de baza, modesta (si daca oamenii vor una mai scumpa decat atat, pot plati ei din buzunar costul aditional).

Deci in efect reforma face ca USA sa aiba sistemul Elvetiei. Prin urmare cred ca oamenii vor fi multumiti, desi companiile private vor fi libere sa aiba un "overhead" de 15%, spre deosebire de sistemele in care statul are rolul de asigurator, si unde e un "overhead" de 2-5%.

Ramane problema costurilor in sine, care in America sunt aproape duble decat in restul lumii din 3 motive:

1) doctorii termina scoala medicala cu in jur de 200k datorii, care trebuie apoi sa le plateasca cu dobanda

2) doctorii (in special anumite specialitati, precum chirurgii sau obstreticienii) platesc la randul lor asigurare de malpraxis de zeci de mii de dolari pe an

3) doctorii au nevoie de cate 2-3 secretare doar pentru a procesa zeci de diferite formulare (pentru ca fiecare companie de asigurare are alt sistem), si apoi sa se certe luni de zile cu companiile de asigurari care refuza sa plateasca, sau taraganeaza situatia

Reforma sistemului de sanatate care a devenit lege adreseaza doar punctul 3 in controlul costurilor

ufufuf

chiar mi-a placut format-ul site-ului tau, si articolul despre avioane interesant …

apoi vine articolul acesta, unde de la inceput m-am strambat – 3% cheltuielile cu sanatatea in Romania? …

nu vad cum ar putea fi vorba – explicatia cifrei sta in faptul ca sanatatea e unul dintre domeniile cele mai afundate in economia gri – nimeni nu contabilizeaza plata facuta din mana pentru o consultatie la cabinetul privat, nimeni nu inregistreaza in contabilitate sau raportarile statistice banii platiti doctorului/asistentelor …

pe de alta parte, cheltuielile cu aparatura/medicamentele sunt probabil bine inregistrate …

asa ochiometric as zice ca cheltuielile cu forta de munca in domeniul sunt cuantificate cel mult la jumatate din valoarea reala

si in alte sectoare se inregistreaza aceeasi situatie, cheltuielile cu forta de munca sunt sub-inregistrate, dar as banui ca sanatatea e campioana de departe …

apoi articolul continua cu o critica subtire a "reformei" din SUA, care sare peste punctul major – cine o sa ofere serviciile medicale suplimentare?

cererea o sa creasca, dar cum o sa se miste oferta? … atata vreme cat intreg sectorul e un camp de mine de reglementari si licentieri, iar educatia unui medic costa sute de mii de dolari, nu o sa existe acces la servicii medicale satisfacator, pentru ca nu sunt servicii medicale …

e ca si cum ai opri prin lege numarul de autoturisme care pot fi tranzactionate intr-un an la 100.000 si simultan ai avea drept politica sociala accesul cetatenilor la detinerea de autoturisme si l-ai sprijini prin masuri de finantare directa … sigur ca faci o redistribuire a masinilor de la cei care nu pot avea acces la subventie catre cei ce care au acces, dar cam atata …

Lucian Davidescu

@ufufuf

Câtă vreme nu poţi să-i spui unui medic că nu-i măreşti salariul pentru că probabil ia şpagă, e 3% din PIB. Însă economic vorbind, e corect ce spui.

Cu povestea despre ce se întâmplă în SUA m-am oprit la ce credeam eu că e foarte relevant pentru România. Altfel, se pot scrie milioane de pagini.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Începând cu 1 octombrie 2019, Riscograma a început un proces de fuziune ireversibil cu standard.ro. Vă invităm să vizitați noul site și să ne urmăriți pe paginile de Facebook, LinkedIn sau Twitter.