Standard
Lucian Davidescu

Banii tăi nu există

Bancherii şi politicienii i-au pierdut într-o „derivată toxică”

Când criza actuală a început să măture totul în cale, a fost găsit rapid vinovatul: „derivatele toxice”. Iar soluţia propusă pentru viitor a fost la mintea cocoşului: „să fie interzise derivatele toxice”. Pare simplu – aşa cum ne-am putut descurca secole fără creaţiile diabolice ale unor matematicieni defecţi, aşa putem să ne descurcăm şi de-acum încolo. Cu o singură mică problemă: derivatele sunt mult mai frecvente decât ne închipuim.

E drept, schemele moderne – CDO, CDS, CFD şi toate celelalte sunt foarte sofisticate. Însă nu sofisticarea este definitorie pentru o derivată. Ele pot fi la fel de bine foarte foarte simple. În realitate, orice contract care prevede obligaţii băneşti pentru diverse scenarii din viitor este, ca efect, o derivativă financiară. Cel mai banal exemplu sunt asigurările. Apoi, destul de cunoscute sunt vânzările şi cumpărările la termen.

Dar există o derivată şi mai banală decât toate, pe care aproape nimeni nu o numeşte ca atare, din cauza unui reflex neuro-lingvistic bine sedimentat în ultimul secol. Este vorba despre „depozitul” bancar în modul în care a ajuns el să fie înţeles.

În mod natural, există două variante de a-ţi păstra banii la bancă:

Fie depozitul propriu-zis, caz în care banca păstrează banii integral în seifuri şi cere în schimb o taxă. Banii sunt oricând la dispoziţia proprietarului.

Fie creditul către bancă (obligaţiunea), caz în care banca plăteşte o dobândă şi dă banii cu împrumut mai departe păstrând diferenţa. Banii nu pot fi retraşi decât la termenul respectiv.

Ceea ce se numeşte acum depozit este un cumul de beneficii de la cele două variante: banii sunt la dispoziţia proprietarului dar produc şi dobândă. Cum e posibil? Tot printr-o derivativă, care ascunde riscul într-un lanţ de contracte şi presupuneri. Contractul de depozit combină primele două tipuri de contracte apoi adaugă altele, implicite.

Primul contract este „opţiunea put” – banca promite să răscumpere obligaţiunea înainte de termen, la un preţ fix. Acest serviciu este perfect legitim şi îl putea oferi la fel de bine oricine altcineva decât banca. Dar el implică riscuri mari şi, în mod normal, este pur opţional. În timp, acest cocktail a ajuns singurul tip de „depozit”.

Al doilea contract este împrumutul de ultimă instanţă. Băncile centrale îşi propun sau chiar garantează ca în caz de lipsă de lichiditate să tipărească bani pentru nevoile băncilor ajunse la ananghie. De ce este nevoie de această promisiune? Pentru că altfel, în caz de retrageri masive, băncile n-ar putea să-şi ţină promisiunea de mai devreme şi ar cădea la prima pală de vânt. Teoretic, acest împrumut acoperă doar cazurile de ilichiditate, nu şi pe cele de insolvenţă. Pentru cele din urmă e nevoie de alt contract.

Al treilea contract este garanţia de 100.000 de euro, acordată în interiorul unor fonduri de ajutor reciproc, care la rândul lor se asigură între ele. Rostul schemei este să le dea încredere deponenţilor că orice se va întâmpla îşi vor vedea măcar o parte din bani. Numai că garanţia acoperă doar falimente de bănci mici, fiind insuficientă pentru băncile mari şi inutilă în caz de colaps generalizat. Ironia este că ridicarea garanţiei, ca stavilă contra crizei, a redus şi mai mult numărul de conturi care pot fi în mod real despăgubite.

Tot acest lanţ de contracte face ca depozitul să fie o derivată în toată puterea cuvântului. Însă, nu toate derivatele sunt toxice iar schema de până acum nu are caracteristici de toxicitate în sine. Lucrurile sunt ştiute şi asumate. Dacă un element din lanţ devine neperformant, dobânzile cresc iar el iese natural de pe piaţă. În caz de faliment, consecinţele sunt bine-localizate.

Toxicitatea apare în momentul în care un risc mare este perceput ca fiind mic. Deci, cum au ajuns depozitele să fie toxice?

În primul rând, prin intervenţie politică. Regulile prudenţei bancare spuneau până nu de mult că titlurile de stat sunt complet lipsite de risc. Motivul? Pentru ca deficitele bugetare să poată fi finanţate foarte ieftin. Desigur că statele care au avut acces la bani uşor au cheltuit şi mai iresponsabil, agravând problema.

În al doilea rând, pentru că garanţia de lichiditate a fost folosită ca să asigure solvabilitate. Băncile au fost salvate pe banii contribuabililor, fie prin taxe fie prin inflaţie. Asta le-a încurajat să dea credite şi mai iresponsabil, cu certitudinea că sunt prea mari pentru a fi lăsate să cadă.

În al treilea rând, dar cel mai important, pentru că toată această schemă are nevoie de o economie solidă care să o susţină (nu neapărat creştere, dar măcar alocare corectă a resurselor). Taxele absurde cuplate cu senzaţia că plouă cu bani au dus la risipă şi la investiţii care nu vor mai fi recuperate niciodată. Ultima presupunere de care s-a proptit sistemul este că economia va creşte şi va acoperi pagubele. N-a crescut.

Acum, birocraţii şi bancherii trebuie să plătească şi nu au de unde scoate banii. Aşa că, la întrebarea legitimă a oamenilor – „Unde sunt banii noştri?” – ei o dau la-ntors cu ţâfnă, cât să pună paie pe foc: „Care bani?”


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

romania inedit

Pai statele nu s-au restructurat tocmai datorita acestor bani ieftini si de aia banii nu exista, pentru ca s-a presupus ca imprumuturile luate de guverne vor vi platite din taxe si impozite plus roadele investitiilor facute de sectorul guvernamental.
Avand in vedere ca statele fac de regula investitii paguboase sau cu perioada de recuperare mare a investitiei, acuma se constata ca banii nu exista, cu toate ca asta se stia de multa vreme.
Dormiti linistiti, ca guvernul si banca nationala vegheaza pentru dumneavoastra, ca SA TRAITI BINE! 😉

Ioan Plischi

da’ ciorapul ce cusur are fratzilor?!

Alexandru Ionica

inflatia

DP

Banii au miros, mai ales pt unii „deosebiti” iar riscul e destul de mare sa te alegi cu capul spart si cu banii luati. Chiar daca incerci sa securizezi „ciorapul” in fel si chip, tot vei trai cu un ghimpe in inima si risti ca in scurt timp sa o iei pe aratura de teama.
O solutie ar fi impartirea lor cat mai divers posibil:
-afaceri proprii nu prea mari in domenii diferite
-actiuni in firme mari sau prea mari
-imobiliare prin diferite tari
-ceva cash prin banci
Desigur, solutia de mai sus este mare consumatoare de resurse, ca sa nu spun ca vine la pachet si cu o adevarata bataie de cap, insa daca esti o persoana activa poate chiar sa iti faca bine.
Din pacate, sau din fericire (!) o solutie perfecta nu exista pt simplul fapt ca noi nu suntem perfecti.
Duminica frumoasa !

Dan Ştefan

Uneori inflaţia este răul cel mai mic … şi este mult mai bună decât un mare ZERO

Radu

@Alexandru Ionica
Atunci pune ciorap-in-ciorap-in-ciorap ad infinitum, si scapi si de inflatie, mentinand si lichiditate–ciorapii fiind o comoditate destul de lichida. Mai lichida chiar daca SDR emise de FMI. Daca reusesti sa le faci branding de „ciorapi austrieci”, poate ii vinzi chiar mai scump.

MrsShare

Hai sa lansez o supozitie si sa va dau material de discutie!…
Nu era nevoie sa tii bancile inchise mai bine de o saptamana, atat timp cat stiai ca poti sa limitezi retragerile, chiar si de la ghiseu.
Dar este nevoie sa ai vacanta bancara de vreo 10 zile ca sa primesti suficienta lira cipriota proaspat tiparita intr-o tara de incredere a troicii si sa calculezi conversiile in lire cipriote la anumite conturi. La care? La cele ale nationalilor ciprioti.
Si, totodata, ai suficient timp ca sa recalculezi bugetul national in lira cipriota. C U later!

punker

Excelent articol. Ideea că creditul comercial face parte din masa monetară (M2) şi că trebuie controlat şi administrat de stat este cea toxică. Efectele sunt cunoscute şi ne luptăm de câţiva ani cu caracatiţa finaciar-bancar-guvernamentală: peste tot aceiaşi oameni ne dictează ce să facem cu banii, impozitele şi vieţile noastre, anume că dacă nu-i „salvăm” pe colegii lor de facultate de la X bancă său X minister de finanţe, va urma un „cataclism financiar”. Din 4 în 4 ani fac o rocadă între ei şi repetă poezia: „bonusuri de performanţă” -> „hazard moral” -> „too big to fail” -> „salvare”. Ei câştigă mereu şi noi ne-o luam mereu în gură.

Eu predic în pustiu de ani de zile că aşa numitul „shadow banking system” nu numai că nu e rău, dar e soluţia de ieşire din fundătura în care ne aflăm: banii sunt investiţi explicit în instrumente lichide fără valoare garantată, pe o piaţă unde poţi alege obligaţiuni municipale, MBS, titluri de stat, bundle-uri de credite comerciale etc. În caz de „faliment” al issuerului piaţa acţionează ca o licitaţie de creanţe şi primeşti înapoi o fracţie variabilă, funcţie de solvabilitatea reală, iar „deponenţii” sunt strict responsabil că au ales de exemplu titluri greceşti sau credite imobiliare pentru NINJAs.

Falimentul este astfel strict localizat la activele prost administrate, nu există bank run, contagiune sau too big too fail: dacă nu-ţi convine preţul pe care ţi-l oferă piaţa pe titlurile tale, le strângi bine la piept şi aştepţi să-si recupereze valoarea, într-un an sau zece. Băncilor li s-ar interzice prin lege să primească depozite, iar ca un caz particular pentru conservatori, pot fi oferite pe piaţă titluri bancare cu rezervă mare (25-30%) şi preţ fix (opţiune put în limbajul tău), dar fără garanţia statului.

TANABE

In sfarsit, cineva spune lucrurilor pe nume. Insa as mai avea o observatie de facut. Ok, statul e condus de politicieni, politicienii, ca sa fie alesi, realesi, ca sa se imbogateasca (avand nevoie de bani pt. investitii sau pt „investitii”-am pus fara ghilimelele investitii la care , sa zicem ca suntem naivi si credem, nu s-a incarcat nota de plata si erau necesare mai mult sau mai putin si in ghilimele investitii facute fara sens, capusate la greu) au scos titluri de stat, avand nevoie de bani ieftini. Bun. bancile, lacome, dornice de dobanzi mai mici, dar sigure, au cumparat aceste titluri de stat, teoretic, fara risc. pt banci e mai complicat sa dea 1 miliard de euro credite la 10000 de cetateni, s afaca 10000 de dosare etc , chiar daca cer dobanzi mai mari de la persoane fizice sau juridice, decat sa dea statului. Acum, normal, ele bancile, fiind in dificultate ca nu mai pot primi banii inapoi de la statul falimentar, sunt ajutate de politicieni, nefiind lasate sa falimenteze, dar tot pe banii contribuabililor, deci ai cetatenilor. Dar, ma intre, oare nu si cetatenii sunt vinovati, ca cine se lasa pacaliti, mituiti de politicieni, care promit marea cu sarea etc pt a fi alesi? Daca cetatenii sunt creduli si voteaza cu niste insi iresponsabili, pana la urma, fac si ei parte din acest cerc vicios, mai mult sau mai putin…

Rosca Elena

Nu am studii de economie si finante dar,in contextul in care e totul lasat la libera decizie a bancilor intr-o tara in care s-a distrus industria,nu se mai produce nimic,nu sint locuri de munca,nu creste PIB,oamenii sint tot mai nevoiasi si momiti de banci cu imprumuturi care,audedesubturi in dobinzi ascunse ce nu se aduc la cunostinta imprumutatorului iar pentru cei care au reusit sa faca ceva economii in depozite,numarul e destul de mic;statul intervine doar pentru a lua ,pentru ca f multi cei care incaseaza salarii de stat neproducind nimic;de aceea se da in „cap”micului producator si taranului agricultor care au doar de muncit!!??……

ionut

„Banii tai nu exista”

Pai nu mai exista (au fost inlocuiti cu hartie) din 1971!

molie

In 2004 unii cereau informatii din dorinta de a creea offshore-uri. Acum sa vedem!

Gaby

Uitati cum vad eu lucrurile….la modul simplificat desigur….dar foarte real ….astept chiar ca cineva mai experimentat ca mine sa ma contrazica….eu am 1000 lei si nu ma duce capul sa fac altceva decat sa ii duc la o banca ( definitia mea: banca este o societate constituita pt a face profit ca orice pravalie, supusa legilor existente in economia de piata) …banca imi da o dobanda obligatoriu sub nivelul inflatiei anuale deci stiu sigur ca la retragere dupa scaderea comisioanelor si impozitelor voi lua in cel mai fericit caz 1000 lei…bun…mai departe …banca ii ia si ii da statului (Min Finante mai precis) cu o dobanda de 5,5% /an care este clar superioara nivelului pe care economia statului il poate produce deci statul stie sigur ca nu are de unde da aceasta dobanda….vine anul scadentei si statul trebuie sa rostogoleasca imprumutul la banca si ce face?…simplu….mareste TVA cu 5% sau introduce un impozit nou sau …ati inteles gaseste cea mai simpla forma sa incaseze ceva suplimentar de la cine? de la mine contribuabilul adica exact cel care l-a imprumutat de fapt… si uite asa eu dau bani statului apoi il oblig sa introduca si un impozit suplimentar …

Robespierre

TVA nu mai are loc de marire, e al 2-lea in Europa! Si oricum nu se mai incaseaza, efectul s-a disipat prin evaziune.
Alte taxe…munca si asigurari sunt locul 3 in Europa.
Ramane impozitul diferentiat pe venit, dar, surpriza, asta afecteaza mai ales bugetarii cu lefuri mari, adica votantii politrucilor din Romania. Sau, impozitul pe bunuri imob sau tranzactii imob…aici, da, e o paine de mancat, dar mica comparativ cu setea statutului.
Cel mai facil si extrem de eficient e taxa pe depozite, sub sau peste 100k.
QED

Radu

@Robespierre
Uiti si impozitul pe proprietati imobiliare–in SUA este intre 1% si 2% anual, si asta plateste in majoritatea locurilor scolile si alte servicii municipale. Ar mai fi si taxa pe averi, cum este in Elvetia (care tunde milionarii anual), si taxa pe mosteniri (in SUA se aplica la mosteniri mai mari de 5M dolari).

Bila Satmareana

E un tip Burcash care zice ca sunt anotimpuri financiare. Si ca in 2015 se termina criza si ca intram in primavara.

Daca anotimpurile depind de soare si rotatia planetei, cele financiare depind de numarul populatiei, razboaie, consum?

Se poate face un grafic pe ultimii 50 de ani sa vedem cum au mers finantele in Europa, America, Romania?

Ce ar avea graficul asta? PIBUL in functie de timp?

Pejeu

Un căcat de articol de bani scris de un habarnist sau propagandist plătit de dreapta, după cum ne-am obişnuit din partea presei aşa-zis economice.

Băncile comerciale emit bani fictivi din nimic cu fiecare credit acordat.

Aşa a fost dintotdeauna, aşa va fi întotdeauna, când şi cât vor exista bănci.

Asta e tot. Ăsta e adevărul. Și explică ce nu poate o litanie de minciuni întinse pe o pagină, cum este mizeria aceasta de articol scris de un sfertodoct cu iluzia că are habar.

Băncile sunt case de toleranţă pentru fraudă şi falsificare de bani.

Banking-ul însuşi este o fraudă tolerată.

Aceeaşi bani nu pot exista simultan în enşpe locuri diferite.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Începând cu 1 octombrie 2019, Riscograma a început un proces de fuziune ireversibil cu standard.ro. Vă invităm să vizitați noul site și să ne urmăriți pe paginile de Facebook, LinkedIn sau Twitter.