Iubirea regăsită a bancherilor pentru falimentul personal

Băncile sunt pe cale să intre printre susţinătorii legii insolvenţei persoanelor fizice, după ce refuzul de acum patru ani mai mult le-a încurcat decât le-a ajutat.

În 2010, propunerea de lege a falimentului personal a fost respinsă ruşinos în Parlament, la presiunea Băncii Naţionale, a Asociaţiei Române a Băncilor şi a Fondului Monetar Internaţional. Tentativele de-a o scoate din sertar au fost înăbuşite pe tăcute, până anul acesta, când iniţiativa a căpătat o nouă şansă: bancherii înşişi încep să şi-o dorească. Deocamdată, curentul este minoritar, dar pe măsură ce cifrele vor confirma erorile de calcul din trecut, sunt şanse să se contureze o masă critică decisivă.

Primul semnal a fost declaraţia din aprilie a preşedintelui executiv de la Alpha Bank, Sergiu Oprescu: „Legislaţia privind insolvenţa persoanelor fizice este o necesitate. Cred că, în condiţiile în care există o astfel de legislaţie în toate ţările UE, va exista şi în România, probabil în viitorul apropiat. Dar, trebuie să avem grijă ca noua legislaţie să nu poată să fie exploatată în aceeaşi măsură ca legislaţia privind persoanele juridice. Să ne asigurăm că prin legislaţie vor avea parte de protecţie cei care nu pot într-ade­văr să plătească“. Alţi bancheri au încuviinţat cu jumătate de gură, în timp ce majoritatea continuă să se opună – cu cealaltă jumătate. Ce s-a schimbat? S-au schimbat aşteptările.

Dintre toate prevederile legii falimentului personal, doar două sunt fierbinţi din punctul de vedere al băncilor. Unul este termenul de doi ani în care nu ar mai putea face evacuări din imobilele ipotecate; dar pe măsură ce portofoliile rămase nevândute cresc, chestiunea devine din ce în ce mai puţin relevantă. Celălalt, foarte fierbinte, este pragul de 75% din datorie care, odată achitat, îl exonerează pe debitor de orice altă obligaţie. În 2010, băncile îşi închipuiau că pot recupera mai mult, după „redresarea pieţei imobiliare”. Şi se temeau că dacă pragul este acceptat, nu vor mai avea forţă de negociere cu rău-platnicii, care vor forţa reducerea datoriei până la 75%. Însă piaţa nu s-a mai redresat, astfel că până în 2012 aşteptarea de recuperare a coborât până la un prag dur de 50%. Chiar şi această cifră este optimistă: Recuperatorii de creanţe oferă 25 până la maximum 40%.

În cazul negocierii directe cu clienţii, maximum de concesie oferit de bancă este rambursarea în rate fără dobândă pentru restul duratei creditului. Chiar şi la dobânzile mici la care reuşeşte să se împrumute o bancă, asta tot înseamnă o valoare prezentă netă cu până la 50% mai mică.

Aşadar, cele 75 de procente din legea falimentului personal au devenit acum un vis frumos şi, deşi teoretic nimic nu împiedică banca să oprească negocierea acolo, deja pentru clienţi cifra nu mai este satisfăcătoare: fie nu-şi permit, fie ştiu deja că se poate mai bine. Statutarea prin lege a acestui prag ar ajuta de data aceasta băncile să oprească negocierea într-un punct în care încă mai pot ţine pierderile sub control. De asemenea, clientul intră într-o procedură judiciară în care informaţiile despre venituri şi cheltuieli ar fi mult mai bine controlate decât acum.

Încă nu există consens pentru că rămâne în discuţie pericolul aşa-numitului „hazard moral“ – riscul ca unii dintre debitorii care acum plătesc cu mari dificultăţi, dedicând ratelor mai mult de jumătate din venit – cât are voie să poprească banca – să înceteze plăţile pentru a beneficia de iertarea a măcar un sfert din datorie. Riscul e real, dar greu de măsurat – un lucru e cert: dacă nu se întâmplă brusc, măcar gradual tot se întâmplă: nu există lună fără un val substanţial de neperformante noi. În funcţie de rezultatul adunărilor şi scăderilor pe care le vor face până la sfârşitul anului, bancherii vor decide dacă se alătură demersului legislativ sau vor continua să mai tragă de timp.

Pentru clienţi, legea falimentului personal va însemna cel mai probabil o uniformizare a puterii de negociere: se răresc cazurile în care este iertată până la 50% din datorie, dar şi cele în care restanţierii sunt obligaţi să plătească rate de două ori cât chiria. În multe cazuri, mai ales dintre cele care includ mai multe credite, în continuare va fi de preferat negocierea cu fiecare bancă în parte. În practică, faţă de procedurile existente, nu cresc substanţial şansele ca un datornic să rămână cu bunurile în proprietate la sfârşitul procedurii – trebuie achitată 75% din datorie, lucru care este de-facto valabil şi acum. Marele câştig este însă că, şi dacă procentul achitat este mai mic de 75%, la sfârşitul procedurii veniturile viitoare nu mai sunt grevate în nici un fel de contractul cu banca.

Există şi o categorie care are doar de câştigat din adoptarea legii – şi pentru care singurul punct încă în dezbatere este „cât“: este vorba despre breasla specialiştilor în insolvenţă având drept capete de afiş trio-ul Urban-Piperea-Coltuc, care de cinci ani duce greul lobby-ului pentru propunerea legislativă. Chiar dacă nimeni nu are pretenţia ca această susţinere să fie dezinteresată, riscul acum este ca legea să nu mai taie nici în favoarea băncilor nici a clienţilor – ci doar a intermediarilor.