Standard
Lucian Davidescu

Jumuliți în Panama

Cine pe cine fură?

După ce precedenta mare scurgere despre offshore-uri s-a anunțat și, în cele din urmă, dovedit o farsă, dosarul Mossack Fonseca pare în schimb mult mai interesant. Și prin ce a ieșit la suprafață și, mai ales, prin ce nu a ieșit.

1. Despre firmă.

Ce știm: Mossack Fonseca este o firmă de modă veche, unde contează relația personală, încrederea și recomandările. Clienții merg acolo pentru că au de apărat totuși un statut, chiar și în subteran. Totuși, e doar vârful aisbergului.

Ce nu știm: De exemplu, din 14 mii de companii încorporate de Mossack Fonseca în Seychelles doar în cazul a 200 cunoaște numele beneficiarilor. Semn că numai cine nu a vrut nu s-a ascuns complet. Lucru care e din ce în ce mai ușor într-o lume a granițelor deschise, a comunicării instantanee și a criptografiei.

2. Despre clienți.

Ce știm: Ponderea numelor de politicieni este enormă de data asta, astfel că făcând o extrapolare rapidă – câte nume n-au ieșit la suprafață și câte alte sute de firme mai mari sau mai mici fac același serviciu – reiese că politicienii fără offshore sunt probabil accidente ale istoriei.

Ce nu știm: Nici un nume important de american, de exemplu, semn că suntem totuși la nivelul lumii emergente și că există niveluri mult mai înalte de sofisticare. Pentru un cetățean american, Delaware sau Nevada sunt jurisdicții mult mai discrete decât Panama, tot așa cum în Europa adevăratele paradisuri fiscale sunt cele care se feresc de reputația asta: Olanda, Irlanda, Germania!

3. Despre bani.

Ce știm: Se reîntâlnesc în offshore două feluri de capital. Unul este cel colectat de politicieni în numele binelului public și dijmuit apoi de dragul buzunarului propriu. Altul este tocmai cel care s-a refugiat aici din calea politicienilor, corupți sau nu.

Ce nu știm: Care este exact paguba și unde se produce. Estimările care încearcă să numere banii și să evalueze ce se putea face cu ei sunt complet ignorante. Banii nu sunt sursa bunăstării generale ci doar o unitate de măsură și de alocare. Când un trupete din Rezerva de Cadre a luat 10.000 de euro pe lună din offshore, rezultatul a fost, posibil, plusvaloare de câteva ori mai mare distrusă la el în țară. Când un investitor a evitat taxe de 10.000 de euro banii poate că au fost cheltuiți la fel de eficient, doar că în cu totul altă parte (nu în offshore, că acolo ajung doar cheltuielile administrative).

Vestea proastă este că există o singură rezolvare la toată situația asta – o știm deja, pro-duc-ti-vi-ta-te: taxe mari, salarii mici!

gabriel-biris


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Felix Dobocan

Taxe mari și salarii mici că nu avem productivitate: adică tocmai ingredientele farsei pe care ne-au servit-o Băsescu și Boc în 2010.
Atunci au coborât drastic toată piața salariilor din România prin tăierea salariilor la bugetari. Speriați și intimidați, angajații „de la privat” au acceptat, și ei, reduceri. „Analiștii” de la televizor, cei care întorc teoriile economiei după cum se întorc fundurile pe care le pupă, agitau stegulețul cu productivitatea. Fals: productivitatea stabilește doar limita superioară pentru salarii. Acestea se negociază sub această limită, în funcție de piața salariilor, așa cum prețurile produselor sau serviciilor diferă, chiar mult, uneori, față de costuri. În România, diferența dintre piața salariilor și limita productivității e printre cele mai mari din UE. Altfel nu-mi explic de ce, într-o Uniune fără bariere economice, salariul neamțului e de 10 ori mai mare decât al românului, că doar nu lucrează neamțul cu 10 perechi de mâini sau cu 10 capete!
Tăierile făcute de Băsescu și Boc au fost un slugarnic cadou pentru companiile multinaționale, care își exportă profiturile și lasă în România doar salariile și taxele pe salarii. Pentru firmele românești, care lucrează pentru piața internă, scăderea generală a salariilor a adus și o sărăcire a clientelei, astfel încât economisirea de la salarii nu le-a folosit la nimic.
Între timp, Victor Ponta și Anca Petrescu au reușit să demonstreze că reducerile de taxe și creșterile de salarii dinamizează economia și clarifică relațiile economice. Toate televiziunile și toți „analiștii” și-au bătut joc de ei…
Acum ne asaltează, din nou, analiști care se strofoacă să demonstreze că-i musai ca România să fie o piață de muncă ieftină. Pe de altă parte, DNA-ul eliberează piața de marii angajatori români, pe care îi bagă în pușcării. În realitate, mesajul anticorupție al americanilor ar trebui să sune cam așa:
„Români, scăpați, mai repede, de corupții voștri! Nu de alta, dar corupții noștrii nu mai au răbdare!”

Începând cu 1 octombrie 2019, Riscograma a început un proces de fuziune ireversibil cu standard.ro. Vă invităm să vizitați noul site și să ne urmăriți pe paginile de Facebook, LinkedIn sau Twitter.