Riscograma

Cine câștigă războiul din Coreea de Nord

Americanii ar avea doar de pierdut iar nord-coreenii joacă la „ruleta rusească”. De câștigat, câștigă cine nu participă.

În vremea războiului rece, logica nucleară era simplă: indiferent cine ar începe un război, ambele părți sfârșesc anihilate așa că nu îl mai începe nimeni. Însă când în joc intră trei sau mai multe puteri cu interese nealiniate, lucrurile se complică teribil.

Până recent, Coreea de Nord părea să stea în rolul actorului rațional – și-a construit bombe nucleare și rachete cu care să le livreze în ideea că astfel nimeni n-o va îndrăzni să o atace, deci dinastia prezidențială va supraviețui o mie de ani.

Detonările, testele balistice și încăierările la granițe încăpeau toate în logica asta: „Nu intrați, câine rău”. Chiar și recentul test cu racheta intercontinentală în stare teoretic să ajungă în inima SUA a fost orchestrat destul de prudent.

Totul s-a schimbat însă odată cu cel mai recent anunț belicos al regimului de la Phenian. Planul, minuțios și explicat pe îndelete, presupune lansarea a patru rachete balistice care să survoleze Japonia și să cadă la limita apelor teritoriale ale Insulei Guam, una dintre cele mai importante baze americane din Pacific.

De data asta nu mai este vorba nici de test, nici de lătrat, nici de încordare a mușchilor – este o provocare directă: ori răspundeți cumva, ori e ca și cum nu existați!

Logica tensiunilor de până acum era că regimul nord-coreean e gata să atace Coreea de Sud sau poate Japonia dar nu va îndrăzni să se atingă de bazele SUA – o logică deloc confortabilă pentru vecinii respectivi dar în realitate sinucigașă pentru Coreea de Nord. Un astfel de atac foarte probabil că ar duce la sfârșitul regimului de la Phenian.

Kim tocmai a răsturnat masa tratativelor! Țintește America, cu toate riscurile care decurg de aici, în timp ce vecinilor doar le ține pistolul la tâmplă (legendara artilerie – zece mii de tunuri gata să facă Seul-ul una cu pământul) în speranța că se vor abține să participe.

De fapt, este destul de posibil ca ținta celor patru rachete să fie chiar teritoriul Guam, dar fără încărcătură explozivă, astfel încât pagubele să fie minimale dar sperietura – catastrofală. Dacă rachetele ratează și cad în mare, vor spune că – iată! – au nimerit. Dacă nimeresc, vor spune că au ratat și cel mult vor mima niște scuze. În oricare situație (în afară de cea fericită în care toate rachetele ratează lansarea), toate scenariile sunt proaste.

1. Fie SUA aleg să nu răspundă, caz în care prezența lor în Asia Orientală devine irelevantă, doar bani cheltuiți degeaba. Pentru viitorul previzibil, Coreea de Nord se va putea înarma oricum crede de cuviință fără frică de represalii, care la rândul lor vor deveni tot mai complicate. Când va putea lansa rachete nucleare de pe submarine – „second strike capability” – jocul se cam închide.

Apare aici o ramificație importantă – cu siguranță vor încerca să intercepteze rachetele în zbor – măcar de frică să nu fie totuși echipate cu focoase – folosind sistemele dedicate de interceptare: AEGIS, THAAD și Patriot. În cazul în care interceptarea funcționează, vor avea (și ei și alții!) o evaluare a șanselor de succes în caz de atac balistic. În caz că apărarea antibalistică nu funcționează, o bună parte din forța de descurajare a SUA dispare în neant.

2. Un răspuns limitat, cu arme „convenționale”, va fi considerat un atac așa că nord-coreenii își vor căuta și alte ținte de oportunitate, cu protecție chinezească la o eventuală invazie. Cel mai râvnit trofeu este vreun portavion, a cărui scufundare ar fi o catastrofă de moral pentru SUA.

3. Un răspuns nuclear probabil că nu va exista, pentru că nord-coreenii au deja două posibile trepte de escaladare – contralovituri nucleare fie regionale fie chiar intercontinentale. În cazul extrem, liderii nord-coreeni sunt pregătiți să-i supraviețuiască cât timp reușesc să-i țină în șah pe vecinii de la sud. În lipsa unei invazii terestre, au destul de puțin de pierdut, vor ieși apoi din tunele sau buncăre, cu SUA efectiv devastate – nu militar dar moral și financiar – chiar și de o singură lovitură norocoasă asupra vreunei baze militare din Pacific.

Nu e clar încă de ce și cum au ales momentul, care este fereastra de oportunitate și când se va închide – poate că blocada informațională internă de până acum a fost compromisă definitiv, cu riscuri sociale în creștere, poate altceva. Dar dacă panica este indusă din exterior, suspectul de serviciu este China. Nord-coreenii le stau în gât și chinezilor, dar îi preferă acolo pe ei decât pe alții. Iar din scenariile de mai sus China are doar de câștigat – chiar și dacă pentru asta riscă să-și sacrifice vecinii.

Fie alungă America din ceea ce consideră că este partea ei de lume (și își extinde astfel influența inclusiv asupra Coreei de Sud!), fie o face irelevantă, fie îi află cu precizie punctele tari și punctele slabe, fie o antrenează într-un război pe care nu prea îl poate câștiga decisiv, fie îi creează un adversar în stare să-i țină pistolul la tâmplă decenii de acum încolo. Din fiecare ceva mai mult sau ceva mai puțin, cu costuri neglijabile. Pentru situația asta, interesele Coreei de Nord și ale Chinei se aliniază aproape perfect, a fost nevoie doar de brânciul final. Într-un fel sau în altul – încă nu știm – brânciul a venit.

Singura șansă de pace sunt negocierile, dar ele vor fi dure și dureroase. Cu Kim sunt puține lucruri de negociat – cel mult propria libertate și prosperitate – la programul de înarmare nu va renunța de bună-voie, pentru că în condițiile de acum este totuși singura șansă de supraviețuire a regimului (istoric, cine a cedat presiunilor de acest fel a sfârșit rău). În schimb, China are multe lucruri de cerut de la SUA și probabil că nu se va rușina să le ceară în schimbul calmării definitive a situației. Nu-i vorba de doar de prezența în peninsula coreeană ci posibil și de susținerea pentru Taiwan respectiv interesele în Marea Chinei de Sud – cu un singur cap de negociere: Out!

Maximum de pretenții pe care l-ar putea avea în schimb SUA sunt similare cu ale Marii Britanii la retrocedarea Hong-Kong-ului – autonomie extinsă pentru Taiwan respectiv drepturi pentru nord-coreeni.

Lucruri pe care Trump pare dispus să le înghită, cu condiția să primească în schimb oportunitatea să treacă peste cel mai dureros neajuns: „This would make me look terrible!

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou