Riscograma

Ce ţine România pe loc: mitologia industrială şi cultul pentru obiect

Istoria economică a ultimilor 20 de ani: Decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost.

Germania face acum regulile zonei euro şi are în spate forţa industrială capabilă să creeze surplus exportabil. În vârful lanţului trofic al tehnologiei, nu mai contează nici măcar preţul. Pentru că nu prea există concurenţă.
Este motivul pentru care modelul de dezvoltare german – ca şi cel japonez – a fost admirat semi-oficial încă din timpul comunismului. Însă, din motive greşite.

Poate România să devină competitivă industrial? Aceasta ar fi întrebarea. Răspunsul este afirmativ, cu multe-multe nuanţe. Componentiştii auto au demonstrat că, da!, putem produce chiar şi pentru Mercedes. Nokia a demonstrat că România poate exporta tehnologie.

Acum, nuanţele:

1. Liniile de producţie sunt la noi, know-how-ul e de import. Să nu ne amăgim, valoarea adăugată e în altă parte. Pe lanţul trofic, România e mai mult pradă.

2. Proprietarii sunt aceiaşi, locaţiile se schimbă. Aşa cum industria textilă a început să migreze mai spre est – după un popas de doar câţiva ani – şi industria mai avansată ar putea migra cândva.

3. Nu contează ponderile, important e totalul. Disperarea de-a avea cât mai multă industrie – bună sa proastă, nu conta – ne-a dus deja cândva în pragul colapsului.

Ceea contează este productivitatea pe angajat. Când un singur om va produce necesarul de mărfuri industriale pentru alţi 100, ponderea industriei în PIB va fi minusculă. Ar fi un lucru rău? Nici vorbă! Singurul efect ar fi mărfurile incredibil de ieftine. Din ţările importante, cea mai mică pondere a industriei în PIB e în Hong Kong: 10%. Cele mai mari ponderi sunt n ţările cu petrol şi în Africa.

Multă vreme, românii n-au înţeles de ce în Germania un aparat electronic este aruncat (reciclat) mai degrabă decât reparat. Cultul obiectului, indus de managementul cretin din comunism, valoriza prea puţin munca umană şi prea mult rezultatul ei ineficient.

O altă himeră: mania pentru exporturi. A exporta este sinonim cu „bine”, iar a exporta importa – cu „rău”. Este o mentalitate bună, dar izvorâtă iarăşi din motive greşite. E ca şi cum ai spune că munca e bună iar consumul rău. Într-o raţiune etică poate fi adevărat, dar consumul rămâne scopul iar munca doar un mijloc. Iar importul este întotdeauna preferabil atunci când alţii sunt mai eficienţi ca tine.

Nu combina Siemens este avantajul suprem al Germaniei, nici linia de producţie şi nici chiar oamenii care o butonează. Doar creierul care le-a gândit pe toate.

Principalul criteriu atunci când vorbim de agricultură, industrie, servicii sau orice altceva ar trebui să fie cât de multă valoare poate produce un singur om. Germanii au o vocaţie industrială. Noi ce vocaţie avem?

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou